Șede baba pe călcaie În tufarul cel uscat, Și tot cată nencetat Când la luna cea balaie, Când la focul cel din sat. Și tot toarce, cloanța toarce, Din măsele clănțănind Și din degite plesnind. Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfârâind. Fugi, Urâte! baba zice, Peste codrul cel frunzos, În pustiu întunecos! Fugi, s-alerge-acum aice Dragul mândrei, Făt-Frumos. De-a veni el după mine Să-l iubesc eu, numai eu, Dare-ar Domnul-Dumnezeu Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! Iar de n-a vrea ca să vie, Dare-ar Duhul necurat! Să fie-n veci fărmecat Și de-a Iadului urgie Vecinic să fie-alungat! În cap ochii să-i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins, Iar Satan, c-un fier aprins, Din pept inima să-i stoarcă Și s-o ardă-n foc nestins! Fiară-Verde să-l gonească Cât va fi câmp de gonit Și lumină de zărit. Noaptea încă să-l muncească Sânge-Roș și Hraconit! Toarce baba, mai turbată! Fusu-i zboară nevăzut, Căci o stea lungă-au căzut, Pe lună s-au pus o pată Ș-în sat focul a scăzut: Dragă puiule, băiete, Trage-ți mâna din cel joc Ce se-ntoarce lângă foc, Ș-ochii de la cele fete, Cu ochi mari, făr' de noroc. Vin' la mine, voinicele, Că eu noaptea ți-oi cânta, Ca pe-o floare te-oi căta, De diochi, de soarte rele, Și de șerpi te-oi descânta. Vai! din ziua cea de vară Când, prin luncă rătăcit, Cântai Doina de iubit, Cu-a mea inimă amară Sufletu-mi s-au învrăjbit! Adă-mi fața ta voioasă Ș-ai tăi ochi de dismierdat, Că mă jur în ceas curat Să-ți torc haine de matasă, Haine mândre de-mpărat. Vârcolacul se lățește Sus, pe lună, ca un nor, Vin' ca paserea-ntr-un zbor Pân' ce viața-mi se sfârșește Ca și lâna din fuior. Baba Cloanța geme, plânge, Căci fuiorul s-au sfârșit, Iar voinicul n-au venit! Mânile cumplit își frânge, Crunt strigând spre răsărit: Sai din hău făr' de lumină Tu, al cerului dușman! Tu, ce-n veacuri schimbi un an Pentru-un suflet ce suspină, Duhul răului, Satan! Tu, ce stingi cu-a ta aripă Candela de pe mormânt, Unde zac moaște de sfânt, Când înconjuri într-o clipă De trei ori acest pământ! Vin' ca-n ceasul de urgie Când zbori noaptea blestemând, Ca să-mi faci tu pe-al meu gând, Că de-acum pe vecinicie Ție sufletul îmi vând! Abie zice, și deodată Valea, muntele vuiesc, În nori corbii croncăiesc, Și pe-o creangă ridicată Doi ochi dușmani strălucesc! Eu pe mândru-ți l-oi aduce (Zbeară-un glas ce dă fiori), Pintre șerpi și pintre flori, La cea baltă de mă-i duce Și-mpregiuru-i de trei ori! Baba Cloanța se pornește Fără grijă de păcat, Cu Satan încălecat, Ce din dinți grozav scrâșnește Și tot blastemă turbat. Saltă baba, fuge, zboară Cu sufletul după dor, Ca o buhnă la izvor, Și-n urmă-i se desfășoară Toată lâna din fuior. Fuge baba despletită, Ca vârtejul fioros, Sus, pe malul lunecos, Și-n tăcerea adâncită Satan urlă furios. Mii de duhuri ies la lună, Pintre papură zburând, Și urmează șuierând, Baba Cloanța cea nebună Care-aleargă descântând. Codrul sună, clocotește De-un lung hohot pân' în fund. Valea, dealul îi răspund Prin alt hohot ce-ngrozește, Dar pe dânsa n-o pătrund! Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge nencetat, Ca un duh înspăimântat, Căci Satana o răpede Către țelul depărtat. Zece pasuri încă grele... Mândrul că și-a dismierda, Ca pe-o floare l-a căta, De diochi, de soarte rele Și de șerpi l-a descânta. Doi pași încă... Vai! în luncă Țipă cocoșul trezit; Iar Satan afurisit Cu-a sa jertfă se aruncă În băltoiul mucezit! Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti, În mari cercuri se-nvârti, Și de trestii, și de maluri Mult cu vuiet se izbi. Iară-n urmă liniștită Dulce unda-și alina, Și în taină legăna Fața lunii înălbită Ce cu ziua se-ngâna... Când pe malu-i trece noaptea Călătorul șuierând, Pintre papuri când și când El aude triste șoapte Ș-un glas jalnic suspinând: Vin' la mine, voinicele, Că eu noaptea ți-oi cânta, Ca pe-o floare te-oi căta, De diochi, de soarte rele Și de șerpi te-oi descânta!