O! tu, care-ai mânat barbare gloate Ca să sfărâmi împărății bătrâne Și-ai câștigat izbânzi nenumărate; Tu, ce-n trufia inimii păgâne Ai pângărit râzând altare sfinte Și-ai ars cetăți, ai fost măreț, stăpâne, Când jefuind regeștile morminte Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa, Și oaselor bogatele veșminte; O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna De năvăliri, de-ai zguduit pământul, Dacă-al tău nume îl săpase runa Cea tainică pentr-a-ți slăvi avântul, L-a șters neîmpăcată-apoi uitarea, Precum ți-a spulberat cenușa vântul. Povestea ta pierdută e-n vâltoarea, De ani supuși ce vremea-a spulberat, Dar umbra ta le mohorăște zarea, Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat, Cuprins de flăcări pe căzânde turle, Cu pieptul gol luptând însângerat, Beat de măcel. Asurzitoare surle Cu spijele se întreceau turbate, Și-ades făceai îngrozitor să urle De buciumări pădurile carpate, Vânând călare zimbrul și vierul Și săgetând jivine-înspăimântate. În sumbri nori ce trec încomând cerul În zori, goniți de aspra vijelie, Le mai zăresc cum fug mugind de fierul Ucigător. Zburau cu veselie Deasupra-ți corbii, și de-atâta sânge Răsar și astăzi roșii flori din glie. Dar, îndelung nu ți-a fost dat a-nfrânge Pe-aceea ce pândise rânjitoare, La sânu-i rece să te poată strânge, Și ai pierit, trădat într-o strâmtoare. Amar te-a plâns, pletoasa seminție Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare, Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ți avuție, Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite, Ce desfătau posaca ta beție. Sunt seri, spre toamnă,-adânci și strălucite Ce, luminându-mi negura-amintirii, Trezesc în mine suflete-adormite De mult, încât cad pradă amăgirii Când cerul pârguit la zări cuprinde Purpura toată, și toți trandafirii, Și-n sânge scaldă para ce-l aprinde De vii văpăi - privind atunci amurgul, Un dor păgân sălbatic mă încinde, - Și văd, stăpâne, cum îți arde rugul.