Râde omul cât e june; Cât e june, omul plânge; Și râzând-plângând, Cântă cântece nebune, Cântă cântece de sânge, Cântă vrând-nevrând! Râsu-i o speranță plină, Plânsu-i urma de speranță Ruptă din apus: Iar speranța-i o grădină D-unde cântecul se nalță Drept la Cel-de-Sus! Însă iată fără veste Focu-n spuză se preface, Spuza piere-n vânt: Când speranța nu mai este, Tace plânsul, râsul tace... Cum vrei să mai cânt! Am ajuns o căzătură Și privesc cu nesimțire Împrejurul meu: Fără teamă de tortură, Fără dor de fericire, Voi să cuget eu! Suflet veșted, minte rece, Mi-a rămas atâta-n lume S-o tot cântăresc: Orice țipă, orice trece, Să despoi de mândru-i nume, Masca să-i răpesc! Tot ce-i falnic, tot ce-i mare, Tot ce-ți place în natură, June cântăreț, Nu-i așa precum se pare! Totul merge cu măsură! Totul are preț! Ziua zboară, noaptea vine; Când din marea vieții june Vei sosi la mal, O să vezi și tu ca mine, Și ca mine tu vei spune: Sarbăd carnaval! Pân-atunci râsul și jalea Te-mpresoară și te-mbată: Cântă! Nu-nceta! Cântecul deschide calea: Cine n-a cântat vrodată Nu va cugeta!