Un vers răzleț pe-o filă găsită-ntr-un saltar în minte cată parcă să-mi readucă iar duioasa poezie ce-am început odată. Dar a rămas uitată. Ce-am vrut să spun în versul răzleț găsit acum: O roză ofilită, zvârlită zace-n drum? O roză ofilită, dar câte roze nu-s zvârlite-așa în teama de câți în piept le-au pus ? De-ar trebui să fie cântată orice floare, ce tristă, neștiută, neînțeleasă moare, în stradă azvârlită, în praf sau în noroi, O ! câte versuri oare n-ar fi să facem noi? Un vers, cu toate-acestea, pesemne că i-a fost ursit acestei roze zvârlite fără rost, dar nu-mi aduc aminte ce-am vrut să spun atunci : pesemne plânsul rozei trecute ce-o arunci, ori poate elegia atâtor flori uitate, și-n care nu mai bate aripa unui dulce și negrăit parfum, cum nu mai bate-n versul răzleț găsit acum. Atâta este astăzi întreaga poezie, un vers, scris poate noaptea, ori ziua - cine știe ? - Un vers în care poate am vrut să înțeleg mai mult decât ce-ar spune chiar un poem întreg. Și totuși, am uitat ! Iar roza de-atuncea de mult s-o fi uscat, cum se usucă-n lume atâtea roze pale, purtând ceva în ele din gândurile tale și cum se duc atâtea și-atâtea poezii, pierzându-se în suflet, uitând să le mai scrii.