În viața mea avut-am un dor și-un vis de-acele Ce poartă pe-a lor aripi resfrângere de stele, Un vis frumos ca dorul ce naște dintr-un vis. Prin umbră de-abia ochiul țintit îl întrevede, Și mintea nu-ndrăznește în el a se încrede... Dar iată!... Azi la soare el zborul și-a deschis! Priviți! Această țeară, de alte țeri uitate, Avea asemănare cu-o ramură uscată, Ce-o duce pe-a lui valuri torentul dunărean. Uimit de trista-i soartă, eu o priviam cu jale Și-i tot ziceam: Ah! cine te va opri din cale Pân-a nu fi înghițită de-al mărilor noian? Răspunde, creangă mică, din care arbor mare Te-a rupt cumplitul Crivăț cu aspra lui suflare Și te-a svârlit departe de trunchiul strămoșesc? Cuprinsu-te-au în ghiare un vultur gol pe frunte? Făcut-au el cu tine un cuib în vârf de munte? Sau fost-ai tu atinsă de fulgerul ceresc? Mergi unde? vii de unde? și care-i al tău nume? Mai simți în tine viață, sau moartă ești pe lume? Mai este pentru tine un viitor ascuns?... O! stranie minune!... Cea ramură-necată Din tulburele spume s-a ridicat de-odată Și falnic peste valuri, ea astfel mi-a răspuns: Poete! nu mă plânge, n-ai grijă de-a mea soartă. Plutind, privesc eu cerul, și prin deschisa-i poartă Zăresc lucind de-asupră-mi o rază de altar, Mulți au făcut cercare din cale-a mă culege, Dar n-au putut s-atingă odrasla unui rege, Căci rege e stejarul, și-s viță de stejar! Pe malul României voi prinde rădăcină, Și-oi crește în putere, și fruntea mea senină Va trece cătră soare prin norii dușmănești. Gigant voiu fi, cu fală privind peste-orizonuri. Eu port în sânu-mi lemnul din care se fac tronuri Și arme de izbândă și sceptri-mpărătești! A zis! Și creanga verde crescând, mândră coloană, Nălță până la ceruri frunzoasa lui coroană Sub care lumi voioase găsiau un adăpost. Ah! cine-ar putea crede și cine-ar putea spune Cum astă necrezută gigantică minune A devenit ce este, din ceea ce a fost. Așa, tu Românie, tu țeară mult iubită, De soarta-ți cruntă, oarbă, mulți secuii prigonită, Ai re-nviat puternic, în clipă, glorios. Pe când păreai menită a piere din lumină, Tu ți-ai adus aminte de mama ta latină Și-ai scuturat trecutul amar, întunecos. Ai fost, vai! prinsă-n luptă cu moartea nemiloasă Dar smuls-ai tu din mâna-i a sa cumplită coasă Și ai cosit din cale funebrul siminoc. Acum ți-e calea largă și larg ți-e viitorul! Pe orice-mpiedecare tu pui acum piciorul Și treci tot înainte, strigând la lume: Loc! Loc celui ce se simte de viță-mpărătească! Loc celui cu menire în glorie să crească! Loc sufletului tare! loc brațului viteaz! Cine-a domnit pe-o lume, fie-n mormânt, nu moare Un soare ce declină, din nou renaște soare, În somn adânc de moarte e sufletul mai treaz! O! țeară de mari fapte, ce porți un nume mare! Pe margine de groapă redevenind mai tare, Ai provocat destinul și l-ai înfrânt pe el. Și azi învingătoare ca-n timpii de-altă dată, Tu însăți, tu Regină, acum neatârnată, Depui pe a ta frunte coroana de oțel. Onor, mărire, fală, și viață și tărie Să fie a ta parte în secuii, Românie! Oțelul din coroană cu glorie-i bătut. În taina ajutată de sacra providință Oricare fapte grele păreau cu neputință Tu le-ai dorit pe toate, pe toate le-ai putut! Frumos, sublim spectacol e-n fața omenirii, Când un popor se-ntoarce din marginea pieirii Și pasă plin de zile pe câmpul strămoșesc, Când el își face armă din lanțul-de-apăsare Și-n foc redobândește a lui neatârnare. Stropită și plătită cu sânge vitejesc! Mult scumpă, luminoasă, și vie și ferice E ziua când poporul se simte-n drept de-a zice C-a fost privit în față de însuși Dumnezeu. Ferice de tot omul a cărui scurtă viață Se leagă cu vecia prin astă zi măreață, Ca prin o cingătoare de vesel curcubeu! Săltați în piepturi, inimi, cu-o mândră exaltare! Tunați, viteze tunuri, lungi salve de serbare! Mișcați a voastre coame, vechi codri de pe plai! Azi Patria Română apare trimfală. Purtând cu maiestate coroana sa regală Și falnica hlamidă a soarelui de mai!