Amice, vrei să afli ce fac și cum trăesc În cuibul singuratic în care mă găsesc Departe de-ale lumii petreceri variate Cu intrigi de tot soiul amar înveninate? Mă-ntrebi cum nu iau parte la lupte sgomotoase, Politice numite… dar nepoliticoase? Cum eu, odinioară, de lume iubitor, Eu pasăre pribeagă, eu veșnic călător, Mi-am strâns acum aripa, de cale ostenită, Și stau în nemișcare ca apa-n loc oprită? Aceasta-i o enigmă, ce vrei ca s-o explic? Prea bine!... Cer cuvântul, dup-obicei, și zic: Ce fac? - Pe scena lumei privesc cum se lipește Invidia dușmană de tot ce strălucește Și-l roade ca un vierme ascuns sub un stejar, Cercând ca să-l răstoarne cu-al său venin amar. Cum viețuesc? - Ca omul ce fapte mari visează Și scumpe suvenire de prin trecut vânează, Ca să-și mângâie mintea de proasta comedie Ce-o joacă interesul și trista mișelie. Iubiam odată lupta…, dar lupta cea leală Pentru-o idee mare, frumoasă, triumfală. În care luptătorii cu inima-ndrăzneață, Prin arme fără pată, se atacau în față, Numind orice lovire pezișă: felonie, Și oarba clevetire: băloasă infamie! Acum, în loc de arme curate, lucitoare, Eu văd că se preferă hulirea mânjitoare. Oricine stă-n arenă, de tină are parte… Eu, nedeprins cu tina, mă țin de ea departe Și-aștept să văd sub trăsnet hidoasa pocitură, Care-au sădit în țară invidie și ură. Pe rând eram noi tineri, Florescule amice, Pe când orice sperare muria, născând aice, Avut-am un vis mare, o nobilă dorință, De-a scoate România din trista-i umilință Prin jertfe, prin virtute, prin strânsă înfrățire… Toți într-un gând, cu toții uniți într-o simțire, În batalionul sacru voioși ne luam rândul, Și fiecare-n parte-i c-un dor își hrănea gândul: Eu, să deștept prin cânturi mărirea strămoșească, Tu, să re-nvii pe lume armata-i vitejească. - Dor tainic, vis feeric, sublimă nebunie. Avânt semeț și falnic de falnică junie! Atunci al nostru suflet, prin nori luându-și sborul, Cu aripa-i ușoară lovia chiar viitorul, Și orice stavili-nalte, fantasme-ngrozitoare, Piereau în ochii noștri ca negurile-n soare. Și iată că prin muncă și ani de stăruință Au dat și flori și roadă puternica-ți credință. Din sânul țerii noastre o mândră oaste-apare, Menită ca să-ntreacă a lumii așteptare, Prin fapte glorioase din timpuri de-altădată... Ea sboară-n foc și iese cu fruntea-ncoronată. O! ce mândrie mare simțit-ai tu ca mine!... Dar ce amărăciune s-a revărsat în tine, Văzând feciorii noștri pășind măreț-nainte, Și tu… uitat de-o parte, tu, bunul lor părinte! Noi toți, din depărtare, pe-al morții câmp de pradă Cătăm a zări-n soare lucind bătrâna-ți spadă, Și-a noastră ostășime, în foc iuțindu-și pasul, Doria, cerea, prin tunuri ca să-ți audă glasul, Căci astă vie, jună, eroică armată, Sub Cuza și sub Carol prin tine-a fost creată, Și ție cu dreptate se cuvenia onorul Fruntaș de-a fi în luptă, tu, organizatorul! Și însă tu, victimă de-o oarbă prigonire, Ai fost ca un netrebnic lăsat în părăsire. Netrebnic, tu netrebnic!…De când, o! Doamne-n lume Lumina zilei poartă al nopții negru nume? De când netrebnic este acel ce cu iubire Consacră-o viață-ntreagă l-a patriei mărire? De când netrebnic omul cu inimă măreață, Ce-n lupta pentru țară oferă braț și viață? De când netrebnic șeful ce, oricum bate vântul, Își apără stindardul și-și ține jurământul? Amice, fii în pace, alină-a ta durere… În tot oșteanul astăzi tu vezi o mângâiere, Căci astăzi tot românul cunoaște, simte-n sine, Că arma strămoșească s-au ascuțit prin tine… Și când privești stindardul cu ochi plini de uimire, Stindardul viu tresare cu-o mândră fâlfâire!...