Vântul de la miază-zi
Cu zăpadă se hrănește,
într-o noapte și-ntr-o zi
El pe dealuri o topește.
Și când suflă și când trece
Peste ghiața ce se moaie
Iarna tristă, iarna rece
Varsă lacrimi, lungi șiroae.
El plecat-au dintr-un loc
Unde iarbă când răsare,
Sub o arșiță de foc
Se usucă și dispare,
Și pe unde ard în soare
Lungi pustiuri năsipite,
Și se văd rătăcitoare
Caravane ostenite.
Vântul iute, vântul cald
Aripioara-și răcorește
În mări late de smarald
Pe al căror val plutește
Și cu gura-i însetată
Vine-aice de înghite
Mana iernii așezată
Pe câmpiile albite.
El tot suflă ne-ncetat
Pân-ce vede-n răsărire
Pe pământul desghețat
Colțul ierbii viu, subțire;
Apoi merge de desface
Cu-o suflare mai gingașă
Mugurașii unde zace
Frunza verde drăgălașă.
Bun sosit, iubite vânt!...
Animați de-o nouă viață
Gândăceii din pământ
La lumină ies în față,
Și pâraele umflate.
Mici torente spumegoase.
De pe culme, de prin sate
Curg în văile-aburoase.
Și pe câmpul încă ud.
Și pe crengile pădurii
Se încearcă un prelud
De concerte-ale naturii.
Și prin aerul cu soare
Trece-o vie prevestire
De sosirea de cucoare
Și de-a mieilor sosire.
Însă vântul răcorit
Din sbor, iată, se oprește;
Ca drumețul ostenit
El acum se odihnește,
Și, râzând, privește-n zare
Iarna goală, iarna slută,
Cum se duce-n fuga mare,
Și se face nevăzută.
Dar cum stă pe-a luncii prag
Iată-aude-un glas de jale
Care iese dintr-un fag
Nalt, cu brațe colosale
Și deasupra-i încă-aude
Plâns amar de desperare,
Gemete, blăstemuri crude
Care dau înfiorare.
Glasul blând și rugător
Zice: Doamne! Cine oare,
Ce viteaz îndurător
M-a scăpa din închisoare?
Ah! din fagul mieu afară
Celui ce mi-a da scăpare
Eu, frumoasa primăvară,
I-aș plăti cu-o sărutare.
Vântul iute se scula...
Peste fag cu fruntea lată
El începe a sufla.
A sufla ca niciodată.
În curând a lui suflare
Coaja fagului despică,
Și la ochii lui apare
Un luceafăr de fetică,
Mândră, albă, scump odor,
Cu zâmbire-atrăgătoare,
Și duioasă ca un dor
De simțire iubitoare.
La plăcuta sa ivire
Ies albinele cu miere
Și sub vesela-i ochire
Lumea saltă-n re-nviere.
Ea rămâne în extaz
La a soarelui lumină.
Pe-nfloritul ei obraz
Luce-o rouă briliantină,
Și pe frunte-i se îndoaie
O ghirlandă înverzită,
Și pe gură-i se desfoaie
Dulce roză-mbobocită.
Cum o vede, fericit,
Vântul brațele-și deschide,
Și pe sânul său uimit
Copilița vesel râde;
Când de-odată sus în aer
Printre frunza ce-l ascunde
Se aude iar un vaer
Care sufletul pătrunde.
Cine țipă-așa de tot?
Cine sus, în arbor, geme?
E sărmanul Barba-cot
Spânzurat de multă vreme.
Searbăd, țeapăn, sloi de ghiață
De-astă iarnă-n părăsire,
Ah! de-abia mai are viață,
De-abia umbră de simțire!...
Primăvara fece-un semn…
Pe loc vântul se ridică
Și l-al feei viu îndemn
Peste fag el suflă, pică.
Iată-o creangă spre copilă
Că se pleacă și se-ntinde.
Pe moșneagul trist, cu milă
De pe creangă ea-l desprinde
Statu-palmă a scăpai!
De sub tufe chiar îndată
Iepurașul șchiopătat
Ieșind iute, lui s-arată;
Iar uncheșul cu rușine
Zice-n limba bătrânească:
Cine-a fi nebun ca mine,
Tot ca mine să pățească!
Și pe iepure sărind
El se duce-n depărtare,
Dar suspină tot gândind
La frumoasa fată-mare.
Și a vântului mireasă
Lunecând pe iarbă verde
Cu-al ei mire-n lunca deasă
Ca un vis frumos se pierde!
Cu zăpadă se hrănește,
într-o noapte și-ntr-o zi
El pe dealuri o topește.
Și când suflă și când trece
Peste ghiața ce se moaie
Iarna tristă, iarna rece
Varsă lacrimi, lungi șiroae.
El plecat-au dintr-un loc
Unde iarbă când răsare,
Sub o arșiță de foc
Se usucă și dispare,
Și pe unde ard în soare
Lungi pustiuri năsipite,
Și se văd rătăcitoare
Caravane ostenite.
Vântul iute, vântul cald
Aripioara-și răcorește
În mări late de smarald
Pe al căror val plutește
Și cu gura-i însetată
Vine-aice de înghite
Mana iernii așezată
Pe câmpiile albite.
El tot suflă ne-ncetat
Pân-ce vede-n răsărire
Pe pământul desghețat
Colțul ierbii viu, subțire;
Apoi merge de desface
Cu-o suflare mai gingașă
Mugurașii unde zace
Frunza verde drăgălașă.
Bun sosit, iubite vânt!...
Animați de-o nouă viață
Gândăceii din pământ
La lumină ies în față,
Și pâraele umflate.
Mici torente spumegoase.
De pe culme, de prin sate
Curg în văile-aburoase.
Și pe câmpul încă ud.
Și pe crengile pădurii
Se încearcă un prelud
De concerte-ale naturii.
Și prin aerul cu soare
Trece-o vie prevestire
De sosirea de cucoare
Și de-a mieilor sosire.
Însă vântul răcorit
Din sbor, iată, se oprește;
Ca drumețul ostenit
El acum se odihnește,
Și, râzând, privește-n zare
Iarna goală, iarna slută,
Cum se duce-n fuga mare,
Și se face nevăzută.
Dar cum stă pe-a luncii prag
Iată-aude-un glas de jale
Care iese dintr-un fag
Nalt, cu brațe colosale
Și deasupra-i încă-aude
Plâns amar de desperare,
Gemete, blăstemuri crude
Care dau înfiorare.
Glasul blând și rugător
Zice: Doamne! Cine oare,
Ce viteaz îndurător
M-a scăpa din închisoare?
Ah! din fagul mieu afară
Celui ce mi-a da scăpare
Eu, frumoasa primăvară,
I-aș plăti cu-o sărutare.
Vântul iute se scula...
Peste fag cu fruntea lată
El începe a sufla.
A sufla ca niciodată.
În curând a lui suflare
Coaja fagului despică,
Și la ochii lui apare
Un luceafăr de fetică,
Mândră, albă, scump odor,
Cu zâmbire-atrăgătoare,
Și duioasă ca un dor
De simțire iubitoare.
La plăcuta sa ivire
Ies albinele cu miere
Și sub vesela-i ochire
Lumea saltă-n re-nviere.
Ea rămâne în extaz
La a soarelui lumină.
Pe-nfloritul ei obraz
Luce-o rouă briliantină,
Și pe frunte-i se îndoaie
O ghirlandă înverzită,
Și pe gură-i se desfoaie
Dulce roză-mbobocită.
Cum o vede, fericit,
Vântul brațele-și deschide,
Și pe sânul său uimit
Copilița vesel râde;
Când de-odată sus în aer
Printre frunza ce-l ascunde
Se aude iar un vaer
Care sufletul pătrunde.
Cine țipă-așa de tot?
Cine sus, în arbor, geme?
E sărmanul Barba-cot
Spânzurat de multă vreme.
Searbăd, țeapăn, sloi de ghiață
De-astă iarnă-n părăsire,
Ah! de-abia mai are viață,
De-abia umbră de simțire!...
Primăvara fece-un semn…
Pe loc vântul se ridică
Și l-al feei viu îndemn
Peste fag el suflă, pică.
Iată-o creangă spre copilă
Că se pleacă și se-ntinde.
Pe moșneagul trist, cu milă
De pe creangă ea-l desprinde
Statu-palmă a scăpai!
De sub tufe chiar îndată
Iepurașul șchiopătat
Ieșind iute, lui s-arată;
Iar uncheșul cu rușine
Zice-n limba bătrânească:
Cine-a fi nebun ca mine,
Tot ca mine să pățească!
Și pe iepure sărind
El se duce-n depărtare,
Dar suspină tot gândind
La frumoasa fată-mare.
Și a vântului mireasă
Lunecând pe iarbă verde
Cu-al ei mire-n lunca deasă
Ca un vis frumos se pierde!
Acesta este un exercițiu de tastare la atingere pentru cursul de tastare AgileFingers. Tastând textul folosind tastatura, veți învăța să scrieți mai repede. Bucurați-vă de tastând!