Două figuri alcătuiau aici un contrast izbitor față de toți ceilalți clienți și obișnuiți ai acestei case. Deși domnișoara Victorine Taillefer avea o față bolnăvicios de albă, ca toate fetele roase de cloroză, și deși prin tristețea ei de fiecare clipă, prin ținuta-i stânjenită, prin înfățișarea ei sărăcăcioasă și uscățivă era legată de suferința generală care alcătuia fondul acestui tablou, chipul ei nu era totuși îmbătrânit, iar în mișcări și glas păstrase o anume sprinteneală. Tânăra ei suferință era ca un arbust cu frunzele pălite, de curând sădit într-un pământ neprielnic. Cu obrazul ei roșcovan, cu părul bălai având răsfrângeri de văpaie, cu mijlocul prea subțiratic, avea grația pe care poeții de astăzi o găsesc în unele statuete din evul mediu. În ochii cenușii, cu nuanțe întunecate, se oglindeau blândețea și resemnarea creștină. Îmbrăcămintea simplă, ieftină îi trăda formele fragede. Era drăguță, prin juxtapunere. Dacă ar fi fost și fericită, ar fi fost încântătoare; fericirea este poezia femeilor, cum găteala este fardul lor. Dacă un bal, cu toată veselia lui, și-ar fi răsfrânt luminile trandafirii pe fața ei palidă; dacă bucuriile unei vieți elegante i-ai fi împlinit, i-ar fi îmbujorat obrajii, care începuseră să se scofâlcească; dacă iubirea ar fi dat o nouă însuflețire ochilor ei triști, Victorine ar fi putut să țină piept celor mai frumoase fete. Îi lipsea ceea ce plămădește a doua oară pe orice femeie: găteala și scrisorile de dragoste. Despre viața ei s-ar fi putut scrie o carte. Taică-său, socotind că are motive să n-o recunoască drept fiica lui, o alungase de lângă sine, dându-i numai șase sute de franci pe an, și își dosise averea în așa fel încât s-o poată lăsa în întregime fiului său. Chinuită de deznădejde, mama Victorinei se adăpostise la o rudă depărtată a ei, doamna Couture, în casa căreia își dăduse sufletul, iar acum doamna Couture o îngrijea pe orfană ca pe propria ei copilă. Din păcate, însă, văduva comisarului-ordonator al armatelor Republicii nu avea decât mica ei parte din avere și pensia, așa că într-o bună zi putea s-o lase pe biata fată în voia soartei, fără experiență și fără niciun venit. Femeie de ispravă, o ducea pe Victorine în fiecare duminică la biserică și o punea să se spovedească de două ori pe lună, vrând să facă din ea, pentru orice întâmplare, o fată pioasă. Avea dreptate. Simțământul religios deschidea un viitor acestui copil nerecunoscut, care își iubea totuși tatăl și care în fiecare an se ducea la el ca să-i aducă cuvântul de iertăciune din partea mamă-si; dar în toți anii bătuse zadarnic la ușa casei părintești. Fratele ei, singurul care ar fi putut să mijlocească o împăcare, nu venise s-o vadă niciodată, în patru ani, și nu-i trimitea niciun ajutor. Ea îl implora pe Dumnezeu să-l lumineze pe tatăl ei, să îmbuneze inima fratelui și se ruga pentru sufletele lor, fără a le aduce vreo învinuire. Doamna Couture și doamna Vauquer nu găseau în dicționarul injuriilor destule cuvinte ca să califice această purtare sălbatică. Dar când ele aruncau toate blestemele asupra acestui milionar ticălos, Victorine rostea cuvinte blânde, ca gânguritul hulubului sălbatic, care, chiar când cade doborât de glonț, în țipătul lui de durere mărturisește încă iubirea.