Speriat și zăpăcit de zgomotul și învălmășala lumii, cu greu s‑a fasonat și el în chipul școlarilor din internat.
Mai toți erau băieți săraci, veniți de pe la țară ca să‑și deschidă drumuri, să poată să răzbească în viața de vârtejuri a lumii de oraș.
Ce luptă cu programul și orele de clasă, care treceau în chinuri până suna afară glasul cel răgușit al clopotului școlii...
De câte ori nu‑l apucase plânsul și dorul de acasă, când rămânea cu ochii pierduți, cătând pe geam în zarea fumurie spre culmile Galatei acoperite de vii și de livezi. Și câte umilinți nu trebuia să îndure, - de câte ori nu‑și simțise obrajii îmbujorați de sânge. În certuri copilărești pentru un creion sau pentru o calamară, i s‑aruncau din partea externilor vorbe răutăcioase: că‑i venit de la oi, că‑i tot țăran, deși stă tot la un loc cu băieții de familie bună.
Și uneori plângea de ciudă sara în dormitor cu pătura pe cap, ca să nu‑l vadă nimeni. Târziu, când somnul îl biruia la urmă, visa visuri frumoase văzându‑se departe pe malul Trotușului, în satul lui la munte.
În toate duminicile avea ieșire în oraș. Cu ce grijă își curăță hainele albastre și nasturii cei auriți... Mândru în uniforma școlii, pleca întins acasă la colonelul, privindu‑se în geamuri la prăvălii pe stradă.
Cât de tare îi bătea inima de cum intra pe ușă, - îl înfiora tăcerea aceea rece din sala de intrare. Și ce încordare în vorbă și mișcări; veșnic cu frica să nu facă vreo stângăcie, la masă mai cu seamă. Duduia Maricel, fetița colonelului, un drăcușor brunet cu părul creț și prins în panglici roșii, avea niște ochi așa de negri și pătrunzători, că bietul Petrică, simțindu‑se privit, trebuia să stea smirna cu ochii în farfurie.
Examenele îl răzbunau de suferința de peste an. Țăranii bursieri ieșise premianți mai în toate clasele liceului din Iași. Și umilința, ce la început le aplecase capul, cu încetul se prefăcea în mândrie trufașă sau ascunsă. Patimile se răscoleau de ambiție în cei tari care aduceau în luptă putere de muncă și voință.
Cu cât vremea trecea și Petre se deprindea cu viața și cu lumea în care se îndrumase, cu atâta slăbeau legăturile de locul din care se dezrădăcinase.
În cei dintâi ani își petrecuse vacanțele la țară. Tot satul se minuna de dânsul, cât de cuminte și învățat era, Domnul Petrică îl numeau băieții cu respect
Iar dascălul Arghir s‑a închinat când l‑a văzut întâi; mai nu‑i venea să creadă că e Petrică al lui, așa era de mândru în haina lui albastră, cu șapca aplecată pe o parte, tăcut și măsurat în toate.
Când s‑a făcut mai mare, vreo câțiva ani de‑a rândul, nici n‑a mai dat prin sat; găsise o preparație de unde putea să câștige și în timpul vacanței de vară.
În cursul superior îl părăsi ambiția cea școlărească, cititul îi deschisese orizonturi noi și largi. El, care ani de zile nu avusese alta țintă decât să ajungă întâiul, acuma răsfoia cu sila caietele de școală, în timp ce sorbea cu lăcomie cărțile oprite, aduse pe ascuns și ținute pe sub saltele în dormitorul școlii.
În scurt timp, era deochiat de‑a binelea, direcția îl trecuse de mult pe lista neagră, - de când într‑o oră de latină fusese prins citind pe ascuns o revistă urgisită.
Cu‑n fel de mândrie și înălțare de sine, Petre Corbu își primi pedeapsa care‑i atrăgea pierderea bursei.
Trebuia să se hrănească singur.
Dar cât de tare și hotărât era! Un vis măreț îi îmbăta simțirea în dorul lui de luptă în focul tinereții. Și în viața‑i de student sărac, în vălmășala crâncenă a luptei pentru trai, cunoscu mizeria, umilința, revolta și descurajarea...
De câte ori nu a simțit că șovăiește și‑i gata să cadă îngenunchiat, și iarăși s‑a ridicat încordându‑și puterile din nou.
Târziu a răzbătut. Ajunsese la țintă. Era asigurat, dar nu mai era același.
Mai toți erau băieți săraci, veniți de pe la țară ca să‑și deschidă drumuri, să poată să răzbească în viața de vârtejuri a lumii de oraș.
Ce luptă cu programul și orele de clasă, care treceau în chinuri până suna afară glasul cel răgușit al clopotului școlii...
De câte ori nu‑l apucase plânsul și dorul de acasă, când rămânea cu ochii pierduți, cătând pe geam în zarea fumurie spre culmile Galatei acoperite de vii și de livezi. Și câte umilinți nu trebuia să îndure, - de câte ori nu‑și simțise obrajii îmbujorați de sânge. În certuri copilărești pentru un creion sau pentru o calamară, i s‑aruncau din partea externilor vorbe răutăcioase: că‑i venit de la oi, că‑i tot țăran, deși stă tot la un loc cu băieții de familie bună.
Și uneori plângea de ciudă sara în dormitor cu pătura pe cap, ca să nu‑l vadă nimeni. Târziu, când somnul îl biruia la urmă, visa visuri frumoase văzându‑se departe pe malul Trotușului, în satul lui la munte.
În toate duminicile avea ieșire în oraș. Cu ce grijă își curăță hainele albastre și nasturii cei auriți... Mândru în uniforma școlii, pleca întins acasă la colonelul, privindu‑se în geamuri la prăvălii pe stradă.
Cât de tare îi bătea inima de cum intra pe ușă, - îl înfiora tăcerea aceea rece din sala de intrare. Și ce încordare în vorbă și mișcări; veșnic cu frica să nu facă vreo stângăcie, la masă mai cu seamă. Duduia Maricel, fetița colonelului, un drăcușor brunet cu părul creț și prins în panglici roșii, avea niște ochi așa de negri și pătrunzători, că bietul Petrică, simțindu‑se privit, trebuia să stea smirna cu ochii în farfurie.
Examenele îl răzbunau de suferința de peste an. Țăranii bursieri ieșise premianți mai în toate clasele liceului din Iași. Și umilința, ce la început le aplecase capul, cu încetul se prefăcea în mândrie trufașă sau ascunsă. Patimile se răscoleau de ambiție în cei tari care aduceau în luptă putere de muncă și voință.
Cu cât vremea trecea și Petre se deprindea cu viața și cu lumea în care se îndrumase, cu atâta slăbeau legăturile de locul din care se dezrădăcinase.
În cei dintâi ani își petrecuse vacanțele la țară. Tot satul se minuna de dânsul, cât de cuminte și învățat era, Domnul Petrică îl numeau băieții cu respect
Iar dascălul Arghir s‑a închinat când l‑a văzut întâi; mai nu‑i venea să creadă că e Petrică al lui, așa era de mândru în haina lui albastră, cu șapca aplecată pe o parte, tăcut și măsurat în toate.
Când s‑a făcut mai mare, vreo câțiva ani de‑a rândul, nici n‑a mai dat prin sat; găsise o preparație de unde putea să câștige și în timpul vacanței de vară.
În cursul superior îl părăsi ambiția cea școlărească, cititul îi deschisese orizonturi noi și largi. El, care ani de zile nu avusese alta țintă decât să ajungă întâiul, acuma răsfoia cu sila caietele de școală, în timp ce sorbea cu lăcomie cărțile oprite, aduse pe ascuns și ținute pe sub saltele în dormitorul școlii.
În scurt timp, era deochiat de‑a binelea, direcția îl trecuse de mult pe lista neagră, - de când într‑o oră de latină fusese prins citind pe ascuns o revistă urgisită.
Cu‑n fel de mândrie și înălțare de sine, Petre Corbu își primi pedeapsa care‑i atrăgea pierderea bursei.
Trebuia să se hrănească singur.
Dar cât de tare și hotărât era! Un vis măreț îi îmbăta simțirea în dorul lui de luptă în focul tinereții. Și în viața‑i de student sărac, în vălmășala crâncenă a luptei pentru trai, cunoscu mizeria, umilința, revolta și descurajarea...
De câte ori nu a simțit că șovăiește și‑i gata să cadă îngenunchiat, și iarăși s‑a ridicat încordându‑și puterile din nou.
Târziu a răzbătut. Ajunsese la țintă. Era asigurat, dar nu mai era același.