Ziua și noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort. Sub ploaia de aur a soarelui de vară natura întreagă dormea moleșită. Nici o adiere, nici un semn de viață. Pământul și apa, oameni și animale cădeau parcă deodată într‑o adâncă letargie. Nici o viețuitoare nu mai mișca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într‑o lumină orbitoare, părea în arșița zilei un oraș mort, adormit printr‑o vrajă, pietrificat de veacuri - un oraș fantomă.
O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind în zare ca o muselină transparentă. În rada portului, departe, sub un cer de porțelan, două vapoare negre, zăceau ancorate, fixe, ca niște jucării țintuite pe marea netedă, albă, sclipitoare ca o placă de mercur.
Lungiți la rând, sub peticul de umbră la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau doborâți hamalii, negri, pe jumătate goi.
În dreptul vamei, lângă ghereta care da o iluzie de umbră, un grănicer la post pirotea în picioare rezemat de armă.
Cafeneaua din fața debarcaderului era goală.
Afară, sub pânza de barcă întinsă în chip de tendă, erau înșirate câteva mese de lemn văpsite în verde.
Stăpânul cafenelei, căpitanul Stamati Marulis, învins, ațipise și el pe un scaun scăpând din mână gazeta favorită: Patris.
Un singur mușteriu nelipsit - șeful vamei - își făcea după obicei cura de slăbit: ca să nu doarmă după prânz acasă, moțăia regulat un ceas pe zi la cafenea, cu ochelarii pe nas, cu Universul pe genunchi. La umbră, sub masă, un câine flocos visa mârâind prin somn. Iar în cușca de sârmă de‑asupra ușei, un canar ca un bulgăraș de aur, adormise cu pliscul ascuns în puful de mătasă a fulgilor zburliți.
De sus, dinspre poștă, s‑auzi deodată un pas greoi, cadențat. Petrachi Hulub, factorul, pornise la împărțirea corespondenței în oraș.
Se opri în dreptul cafenelei. Ușurel, ca să nu‑i tulbure somnul, depuse o scrisoare pe masa lui Stamati și trecu grăbit înainte.
Hulub, poștaș vechi, cuminte, chibzuit, știa el unde anume trebuie să aștepte și unde nu.
În port erau case, birouri de comerț, de unde știa el că‑i pică în fiecare zi ceva. Om cu socoteală, Hulub, își trecea suma în litere și cifre la rând într‑un caiet aparte - carnetul de chicușuri - pe care îl ținea în regulă, la zi, ca un adevărat comptabil.
Cafeneaua lui Stamati nu intra în comptabilitatea lui. De aceea nici nu întârzia în drum. Își făcea strict datoria și trecea înainte.
Cu ce nepăsare fusese lăsat plicul acela pe masa de lemn a cafenelei...
A! dacă ar fi știut poștașul ce scrisoare ducea în ziua aceea în vechea lui geantă de piele?
Dar cine ar fi bănuit o clipă că un simplu plic banal, francat, nici recomandat măcar, închidea o scrisoare miraculoasă, o forță magnetică, o bombă menită să provoace o formidabilă explozie într‑un depozit de praf de pușcă?
Cine ar fi crezut vreodată că niște slove scrise acolo, într‑o grecească proastă, puteau să scapere scânteia unei amorse fulgerătoare care să electrizeze portul acesta adormit în pustietatea Deltei, să tulbure și să ridice în picioare un oraș întreg, să deștepte sentimente, pasiuni, iluzii, gelozii, invidii, ură și răzbunare, stârnind într‑o singură zi, în acest colț uitat de lume, furtuna patimilor ce zac adormite în fundul sufletului omenesc.
O pulbere vaporoasă vibra în unde, plutind în zare ca o muselină transparentă. În rada portului, departe, sub un cer de porțelan, două vapoare negre, zăceau ancorate, fixe, ca niște jucării țintuite pe marea netedă, albă, sclipitoare ca o placă de mercur.
Lungiți la rând, sub peticul de umbră la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau doborâți hamalii, negri, pe jumătate goi.
În dreptul vamei, lângă ghereta care da o iluzie de umbră, un grănicer la post pirotea în picioare rezemat de armă.
Cafeneaua din fața debarcaderului era goală.
Afară, sub pânza de barcă întinsă în chip de tendă, erau înșirate câteva mese de lemn văpsite în verde.
Stăpânul cafenelei, căpitanul Stamati Marulis, învins, ațipise și el pe un scaun scăpând din mână gazeta favorită: Patris.
Un singur mușteriu nelipsit - șeful vamei - își făcea după obicei cura de slăbit: ca să nu doarmă după prânz acasă, moțăia regulat un ceas pe zi la cafenea, cu ochelarii pe nas, cu Universul pe genunchi. La umbră, sub masă, un câine flocos visa mârâind prin somn. Iar în cușca de sârmă de‑asupra ușei, un canar ca un bulgăraș de aur, adormise cu pliscul ascuns în puful de mătasă a fulgilor zburliți.
De sus, dinspre poștă, s‑auzi deodată un pas greoi, cadențat. Petrachi Hulub, factorul, pornise la împărțirea corespondenței în oraș.
Se opri în dreptul cafenelei. Ușurel, ca să nu‑i tulbure somnul, depuse o scrisoare pe masa lui Stamati și trecu grăbit înainte.
Hulub, poștaș vechi, cuminte, chibzuit, știa el unde anume trebuie să aștepte și unde nu.
În port erau case, birouri de comerț, de unde știa el că‑i pică în fiecare zi ceva. Om cu socoteală, Hulub, își trecea suma în litere și cifre la rând într‑un caiet aparte - carnetul de chicușuri - pe care îl ținea în regulă, la zi, ca un adevărat comptabil.
Cafeneaua lui Stamati nu intra în comptabilitatea lui. De aceea nici nu întârzia în drum. Își făcea strict datoria și trecea înainte.
Cu ce nepăsare fusese lăsat plicul acela pe masa de lemn a cafenelei...
A! dacă ar fi știut poștașul ce scrisoare ducea în ziua aceea în vechea lui geantă de piele?
Dar cine ar fi bănuit o clipă că un simplu plic banal, francat, nici recomandat măcar, închidea o scrisoare miraculoasă, o forță magnetică, o bombă menită să provoace o formidabilă explozie într‑un depozit de praf de pușcă?
Cine ar fi crezut vreodată că niște slove scrise acolo, într‑o grecească proastă, puteau să scapere scânteia unei amorse fulgerătoare care să electrizeze portul acesta adormit în pustietatea Deltei, să tulbure și să ridice în picioare un oraș întreg, să deștepte sentimente, pasiuni, iluzii, gelozii, invidii, ură și răzbunare, stârnind într‑o singură zi, în acest colț uitat de lume, furtuna patimilor ce zac adormite în fundul sufletului omenesc.