În micul port cosmopolit de la gura Dunării se obișnuiește, ca și în marile centre americane, să se numească străzile cu numere. Patru străzi nesfârșite taie în lung îngusta limbă de nisip care desparte fluviul de baltă. O fășie de pământ între două mări. De o parte oglinda argintie a Mării Negre, din care soarele se ridică, de altă parte pânza aurie a mării stufului din Deltă, în care soarele se culcă. Împărăția largă a sângeroșilor țânțari statornici și leagănul strâmt al lacomelor lăcuste călătoare.

Așezarea asta în pustietatea Deltei, pierdută la capătul țării, mozaicul acesta de rase, alcătuit de nevoi și întâmplare pe drumul mișcător de apă, are o viață aparte, rară: numai cu viața unora dintre colonii se poate compara.

Strada întăia, cheul, adesea, pustiu și adormit, ca prin farmec se deșteaptă de câte ori vreun vas de război își aruncă aci ancora, împroșcând stropii de apă pe fațadele consulatelor ce se țin lanț, fluturând semețe în bătaia vântului flamurile colorate. Ofițerii sunt foarte căutați; prețul se menține încă ridicat, în lumea asta care imită, cu ceremonii învechite, anumite forme de protocol consular, c-o orientală mândrie.

Trei luni avea să stea Divizia de Mare aci, la gura Dunării, pentru exercițiile de tir. Pe lângă ofițerii vechi, care aveau cunoștinți și trainice legături în lumea portului, era și un grup de ofițerași proaspeți, abia descătușați de pe băncile școalei. La început, străini și stângaci, umblau cu toții în cârd, ca niște copii de pension scoși la plimbare, fără să știe că ochi îndrăzneți îi spionau la fiecare pas din penumbra perdelelor de la ferestrele caselor stradei întăia.

Din prima zi, o doamnă consuleasă, Măreață ruină - cum îi spuneau ofițerii vechi - o fostă frumuseță c-un trecut glorios de romantică diplomație în culisele chestiei Dunării, la vederea grupului de imberbi în uniforme noua, exclamase făcând ochii mici: Vai, ma chere, ce mai de Crevete a adus escadra anul acesta.

Crevete - mici raci de mare - așa le-a rămas numele tinerilor din ultima promoție, cunoscuți până atunci subt numele de boboci.

Grupul se micșora pe măsura noilor cunoștinți și a legăturilor ce se înnodau zilnic. Mulți începură a simți nevoia să ia lecții de limbi străine. Unii englezește, alții italienește sau grecește, câțiva chiar armenește; dar nici unul nu se încumetase încă să înceapă a învăța turcește, deși mulți căutau lung în urma cadânelor, care se duceau în grup la baie, învelite, ca niște mumii, din creștet până în tălpi, în iașmacuri vișinii. Nici unul nu îndrăznise să răspundă, deși simțeau fiorii privirilor ascuțite, care împungeau străbătând prin ochiurile graterelor de lemn de la cerdacele vechilor case din jurul geamiei.

Vasul-școală, curat, lustruit, cu puntea albă și alămurile sclipind în bătaia soarelui, își prăjea coastele vechi la cheu, întotdeauna în același loc, în dreptul unei case cu două etaje: fostul consulat grecesc. De pe puntea vasului te uitai drept în casă; orice mișcare se vedea până în fundul camerelor. Bieții oameni trebuiau să fie mereu cu grija storurilor de la ferestrele dinspre cheu. Comunicația dintre vasul-școală și etajul de jos al casei din față s-a stabilit din prima sară. După ultimele hote grave, prelungite, ale semnalului de stingere de pe puntea vasului ce părea adormit, niște acorduri vesele, ca o jerbă de raze sonore, izbucniră prin fereastra deschisă a casei de peste drum. Note limpezi și sigure vibrau armonios în liniștea de sară a portului, pierzându-se departe în pustietatea mării. Un ropot de aplauze tună pe puntea vasului și după câteva minute, un cor bărbătesc răspundea însoțit de note picurate de mandolină. Dintre toți cântăreții, Emil Vrânceanu, trubadurul bordului, începu cu îndrăzneală, de a doua sară, serenadele chiar la fereastra de subt balcon, lăsată de obicei deschisă, dar totdeauna cu storul coborât.

C-o ușoară gelozie era privit de toți la bord băiatul acesta slăbuț, dar vioi - negricios, cu ochii albi - care izbutea să cucerească inimile numai cu îndrăcită lui fire de artist. În copilărie fugise de două ori de la școală, măturase scena unui teatru de provincie; bătut de părinți fu adus cu forța din nou la școală. Ca ofițer îmbarcat, în locul sextantului de care avea nevoie la calcule nautice, își cumpărase o mandolină pe care-o scărpina cu voluptate toată ziua.

Muzicanta de peste drum, domnișoara Luluca Luludi, o levantină mărunțică, rotundă și săltăreață ca o minge de cauciuc, cu ochii negri ca niște măsline mici - pentru că era foarte mioapă și purta ochelari - ofițerii o numise: Oarba din Sorrento. Și ea, ca răzbunare, c-un mândru dispreț, le spunea: Cerșetorii în haine albe.

Pe când între vapor și etajul întăi al casei din față legăturile se strângeau din zi în zi, între vapor și etajul al doilea nici nu se putuse stabili vreo comunicație. Toate încercările au fost de prisos.