Bucuria lui Gabriel nu era lipsită de altfel de o umbră de neliniște, căci unele vorbe vagi și răuvoitoare, murmurate în juru-i despre apropiata căsătorie a Dianei, îl tulburaseră până-n străfunduri. În fericirea pe care o simțea revăzând-o pe Diana și crezând că regăsește în privirile ei dragostea de odinioară, la început aproape că uitase de scrisoarea cardinalului de Lorena, care-l determinase totuși să plece atât de repede, dar acele zvonuri care circulau, numele Dianei de Castro și al lui François de Montmorency, puse alături, redară pasiunii sale memoria. Diana consimțea deci la această căsătorie odioasă? Îl iubea pe François? Îndoieli sfâșietoare pe care întrevederea din seara aceea nu vor izbuti poate să i le risipească. În consecință, Gabriel se hotărî să-l întrebe despre asta pe Martin-Guerre, care avea mai multă experiență și care, în calitatea sa de scutier, trebuia să știe mai multe decât stăpânul său. Căci printr-un efect acustic observat în general, zgomotele de orice fel se aud bine jos. Hotărârea contelui d'Exmès era cu atât mai binevenită, cu cât la rândul său și Martin-Guerre își propusese să-și descoase stăpânul, a cărui preocupare nu-i scăpase și care n-avea dreptul să ascundă niciuna din acțiunile și niciunul din sentimentele sale unui servitor vechi de cinci ani și mai ales unui salvator. Din această hotărâre reciprocă și din discuția care urmă, rezultă pentru Gabriel că Diana de Castro nu-l iubea pe François de Montmorency și pentru Martin-Guerre că Gabriel o iubea pe Diana de Castro. Această dublă concluzie îi bucură atâta și pe unul și pe celălalt, încât Gabriel ajunse la Luvru cu un ceas înaintea deschiderii porților, iar Martin-Guerre, pentru a face cinste iubitei regale a vicontelui, se duse de îndată la croitorul Curții ca să-și cumpere o haină din postav cafeniu-închis și nădragi galbeni de lână. Plăti totul pe loc și-și îmbrăcă pe dată costumul ca să se fudulească cu el chiar în acea seară în antecamerele Luvrului, unde trebuia să-și aștepte stăpânul.