Curtea monasterului este înconjurată cu zid de piatră, iar locuințele monahilor sunt clădite în formă de cruce, avînd în centru o sală mare, rotundă, ce servă de refectoriu,
cu care apoi se leagă patru linii îndoite de locuințe numai cu un rînd și foarte întunecoase, din cauză ca salele sunt prea lungi și n-au nici o fereastră în plafond ca să aducă lumină,
ceea ce le face a semăna foarte mult cu închisorile penitențiare din Elveția.
Cămările monahilor sunt foarte mici și ornate numai cu mobilile cele mai necesarii: un pat de scînduri, fără alt așternut decît un lințoliu de lînă, un urcior cu apă, o masă mică de brad,
pe care se vede mai totdauna depuse ori constituția ordinului sfîntului Domenic, sau breviarul monahic; iar ornamentul păreților se compune din portretele celor mai remarcabili anacoreți catolici.
Privirea acestor locuințe deșteptă în mine ideile cele mai melancolice; simții operîndu-se în inima mea o mare schimbare: pentru prima oară de cînd îmi am existința,
reflectai asupra nenorocirilor ce ne înconjoară chiar din leagăn și a falselor promisiuni prin care speranța ne amăgește pînă la mormînt.
Priveam cu o mare venerațiune pe bunii părinți, pe carii, dupe sanctitatea ce-mi inspira internul monasterului și austera disciplină a vieții lor, îi crezui de cei mai sfinți călugări din toată lumea.
Părea că văd sînul lui Avraam stînd deschis ca să-i primească și doream din inimă să fiu și eu unul dintr-acei aleși ai Domnului.
Dar pe cînd mă ocupam de redempțiunea sufletului, pe cînd spiritul își întinsese aripele către empireul beatitudinei,
în momentul chiar cînd credeam că monahii de care eram înconjurat nu se gîndesc decît la mîntuirea sufletului, simții o mînă că mă atinge încetinel pe spinare;
era amicul meu Geraldini, care îmi arătă un portret ce trăsese foarte mult atențiunea sa;
privii și eu acel portret și văzui că era al ponteficelui Sixt V și prezenta pe marele bărbat în anii copilăriii sale, păzind porcii pe văile de la Tivoli, dupe cum zice tradițiunea;
iar pe marginea de jos era scris cu mîna sentința următoare: "chi dura, vince", adică "cine vrea poate" sau prin persistență ambițiosul ajunge la scopul propus.
Aceasta fu de ajuns ca să gonească din inima mea religioasele impresiuni de mai nainte.
Privii mai cu luare-aminte pe călugări și văzui că acești oameni nu erau deloc aceia ce cu o oră mai nainte păreau că sunt; ei semănau a fi o adunătură de galerieni.
Vizitarăm refectoriul tocmai pe timpul cînd se puneau la masă cuvioșii anacoreți și aceasta ne procură plăcerea de a vedea pe lucrătorii viei Domnului mîncînd.
Bucatele, în adevăr, erau prea puțin hrănitoare; ele se compuneau din o supă de boabe de mazăre cu brînză de Parma, salată de fasole verde cu oțet și untdelemn de Luca,
ouă fierte și poame; vinul însă nu lipsea după masa robilor lui Dumnezeu.
Ceea ce mi se păru foarte bizar era disciplina cu care cuvioșii părinți sugeau sîngele Domnului.
Deodată vedeai o sută de drepte puind mîna pe ulcioare și turnînd vin în pahare; apoi iarăși o sută de stînge ridicînd o sută de pahare pline cu vin la o sută de guri uscate de sete,
iar dupe aceea, ca printr-un semn de înțelegere,
vedeai o sută de capete plecîndu-se îndărăt, ca să poată suge mai cu comoditate acel nectar ce se scoate din viile sădite pe colinele Apeninului.
cu care apoi se leagă patru linii îndoite de locuințe numai cu un rînd și foarte întunecoase, din cauză ca salele sunt prea lungi și n-au nici o fereastră în plafond ca să aducă lumină,
ceea ce le face a semăna foarte mult cu închisorile penitențiare din Elveția.
Cămările monahilor sunt foarte mici și ornate numai cu mobilile cele mai necesarii: un pat de scînduri, fără alt așternut decît un lințoliu de lînă, un urcior cu apă, o masă mică de brad,
pe care se vede mai totdauna depuse ori constituția ordinului sfîntului Domenic, sau breviarul monahic; iar ornamentul păreților se compune din portretele celor mai remarcabili anacoreți catolici.
Privirea acestor locuințe deșteptă în mine ideile cele mai melancolice; simții operîndu-se în inima mea o mare schimbare: pentru prima oară de cînd îmi am existința,
reflectai asupra nenorocirilor ce ne înconjoară chiar din leagăn și a falselor promisiuni prin care speranța ne amăgește pînă la mormînt.
Priveam cu o mare venerațiune pe bunii părinți, pe carii, dupe sanctitatea ce-mi inspira internul monasterului și austera disciplină a vieții lor, îi crezui de cei mai sfinți călugări din toată lumea.
Părea că văd sînul lui Avraam stînd deschis ca să-i primească și doream din inimă să fiu și eu unul dintr-acei aleși ai Domnului.
Dar pe cînd mă ocupam de redempțiunea sufletului, pe cînd spiritul își întinsese aripele către empireul beatitudinei,
în momentul chiar cînd credeam că monahii de care eram înconjurat nu se gîndesc decît la mîntuirea sufletului, simții o mînă că mă atinge încetinel pe spinare;
era amicul meu Geraldini, care îmi arătă un portret ce trăsese foarte mult atențiunea sa;
privii și eu acel portret și văzui că era al ponteficelui Sixt V și prezenta pe marele bărbat în anii copilăriii sale, păzind porcii pe văile de la Tivoli, dupe cum zice tradițiunea;
iar pe marginea de jos era scris cu mîna sentința următoare: "chi dura, vince", adică "cine vrea poate" sau prin persistență ambițiosul ajunge la scopul propus.
Aceasta fu de ajuns ca să gonească din inima mea religioasele impresiuni de mai nainte.
Privii mai cu luare-aminte pe călugări și văzui că acești oameni nu erau deloc aceia ce cu o oră mai nainte păreau că sunt; ei semănau a fi o adunătură de galerieni.
Vizitarăm refectoriul tocmai pe timpul cînd se puneau la masă cuvioșii anacoreți și aceasta ne procură plăcerea de a vedea pe lucrătorii viei Domnului mîncînd.
Bucatele, în adevăr, erau prea puțin hrănitoare; ele se compuneau din o supă de boabe de mazăre cu brînză de Parma, salată de fasole verde cu oțet și untdelemn de Luca,
ouă fierte și poame; vinul însă nu lipsea după masa robilor lui Dumnezeu.
Ceea ce mi se păru foarte bizar era disciplina cu care cuvioșii părinți sugeau sîngele Domnului.
Deodată vedeai o sută de drepte puind mîna pe ulcioare și turnînd vin în pahare; apoi iarăși o sută de stînge ridicînd o sută de pahare pline cu vin la o sută de guri uscate de sete,
iar dupe aceea, ca printr-un semn de înțelegere,
vedeai o sută de capete plecîndu-se îndărăt, ca să poată suge mai cu comoditate acel nectar ce se scoate din viile sădite pe colinele Apeninului.