Obiceiul meu când călătoresc este a mă ocupa mai totdauna de persoane decât de lucruri. În deligență esaminez mai mult pe companionii mei de călătorie, decât frumoasele peisage ale localităților prin care trec. Ajungând la ospelerie, în loc să mă ocup de camera mea, din contra, toată atențiunea o pui asupra ospelierului, camarierilor și femeilor de serviciu. La masă prefer mai mult pe conmeseni decât bucatele și vinul. Privirea unei fețe umane e mult mai interesantă pentru mine, decât grămezile de pietre ce le numim orașe sau cetăți, decât acele înălțimi de pământ sau de calcariu ce le numim munți, sau acele desimi de copaci ce le numim foreste. Îmi va zice cineva că, cu astfel de bizare dispozițiuni, călătoria nu plătește un ban și că, fără să părăsesc capitala unei țări, aș putea găsi toată materia pentru favoritele mele contemplațiuni. Ei bine, voi răspunde la o asemenea observațiune că este o eroare și încă o eroare prea groasă. Să luăm de esemplu Neapole, acest oraș sau cetate, cum veți voi să-l numiți; este în adevăr un muzeu imens dar nu universal. Fizionomia umană își schimbă espresiunea după gradul latitudinei și, ca să cunoști această schimbare, e mare necesitate a o căuta în locurile acelea unde își are expozițiunea naturală. Locuitorul din Sorrento și Calabria, transportați la Neapole, nu mai sunt aceia ce erau în provincia lor; mai adăogați că accidentele vieții nomade vă pune în relațiune cu individe a cărora nici chiar esistința nu ați fi putut să o cunoașteți; astfel, eu care în țara mea nu mănânc niciodată acasă, nici chiar pe la amici, nu avui niciodată fericirea aceea ce o avui în Italia de a face cunoștință cu atâta lume, iar mai cu seamă cu primadonele de uliță, care cântă pe la birturi numai pentru un neînsemnat dar.

La Veneția, Milan și în mai multe orașe mici și mari din Italia, nu mi s-a întâmplat o dată măcar a prânzi sau a cina fără muzică, și de multe ori cu o muzică mai armonioasă decât aceea din teatrele de operă; dar, din nenorocire, înclinațiile mele mă îndemnau mai mult a mă ocupa de muzicanți, iar mai cu seamă de muzicante, decât de muzică. Căutam totdauna să citesc în fețele lor, mai mult urâte decât bele și mai adesea veștejite decât înflorite, sentimentele ce le mișcau inima, ideile ce le ocupau gândirea, și ajungeam totdauna la concluzia următoare: că, afară de dorința de a aduna o mai însemnată sumă de bani și speranța de a să duce apoi a o mânca la tavernă, nu erau alte idei în acele capete, nici alte simtimente în acele inimi. Văzui la Bergamo două june fete ce sunau cu cornul, care este un instrument prea puțin comod pentru o femeie. Aceste frumoase copile, cum intrară în sala de mâncare, își luară scaunele lor lângă o masă pe care așezară caietele de note. Dar pe când ele se preparau să înceapă a suna din acele instrumente araldice ori de vânătoare, eu mi-astupai urechile ca să nu-mi atace acustica; dar fu o mare surpriză pentru toți convivii, când auziră pe acele delicate ființe scoțând din niște instrumente atât de ingrate cele mai magice și întristătoare note, din care se compune mai totdauna muzica italiană. Ascultai cu plăcere melodioasele lor duete; îmi păru rău numai de a vedea pe cea mai mare dintre dânsele cum își deforma obrajii săi rumeni ca cel mai fin carmin, pentru ca să scoată sunete din acel ingrat instrument.

Dar, ca să nu merg mai departe cu particularitățile, reviu iarăși la subiectul acestei narațiuni, adică la cantatrița mea ambulantă, și arăt că, pentru prima oară, o văzui în sala de mâncare de la otelul New York din Florența. Ea era italiană și cânta acompaniată de o chitară. Avea o voce forte și sonoră, dar cam defectuoasă la unele note, însă știa foarte bine a înlătura aceste defecte uneori prin deminuirea vocei, iar alte ori rărind timpul muzical; când esprima vreun pasagiu delicios, ea da notelor un aer plin de langoare și de delicateță, apoi își relua iarăși energia și boltele birtului răsunau de notele sale argentine.

Iulia (acesta era numele ei) putea să treacă de frumoasă, deși liniamentele feții sale aveau oarecare analogie cu vocea, adică erau neregulate și neperfecte; avea însă doi ochi mari negri ce scânteiau, sprâncene negre magnifice, dinți albi ca avoriul, pieliță brună și o capelatură încântătoare; avea o statură înaltă și mișcări pline de demnitate; iar după învestitură ai fi crezut că e una dintre damele cele mari, când își fac preumblările lor matinale; o pălărie de paie acoperea fața ei fără să o poată ascunde, iar după maniera cu care ținea chitara, singurul instrument ce arăta meseria ei, ai fi crezut că este muza Euterpe iar nu o sărmană creatură ce cânta ca să poată viețui.

De la prima vedere, Iulia produse în mine o vie impresiune; de aceea, pe timpul când ea să ocupa cântând, eu o contemplam întocmai ca pe o madonă de Rafael; iar când ieșea din sală, ochii mei plini de ardoare o urma până dispărea.