Text - "Micuța" Bogdan P. Hasdeu
închideți și începeți să tastați
Alergând în goana calului de la Sofiica la Negus, eu mă aflam sub înrâurirea unei voci interne, strigânde: răzbună pieirea nevinovatei jertfe. Eram o simplă unealtă a sentimentului. Cugetarea n-a avut nici o parte, cât de mică, în purtarea mea, până la minutul când mă văzui față cu Negus și pus în trista alternativă: sau de a-l acuza înaintea dreptății, cerând autopsia răposatei, sau de a mistui în sânu-mi cunoștința crimei, devenind părtaș prin înteresata mea tăcere. Presupuindu-se că legile vor pedepsi pe Negus, au din aceasta va urma învierea Soficăi? Ca acuzator al doctorului, în cazul de față, în loc de a câștiga în opinia publică, oare nu voi fi eu încă bănuit pentru nefasonabila mea familiaritate cu niște cusutorese? Și apoi, oare judecătorul nu mă va întreba: "De ce n-ai cercetat rețeta lui Negus chiar când ai auzit cuvintele lui? de ce o așa idee ți-a venit în cap tocmai după moartea Soficăi?"... Mi-au trebuit câteva secunde pentru a vedea realitatea poziției în care m-am vârât. "Propriul folos mai nainte de toate!" îmi zisei drept încheiere. "Viața socială decurgând din combinarea întereselor individuale - urmai mai departe în mine - datoria omului e de a-și păzi cămașa sa; treaba provedinții e d-a face ca păzitorii cămeșilor individuale să aibă nevoie unul de altul. Eu, unul, mi-oi împlini misia; provedința împlinească-și pe a sa cum va ști mai bine..." Acuma înțelegeți în ce mod, îngropând în mine misterul sticluței, am ajuns a fi creditor de recunoștință al lui Negus; un creditor de nu iubit - ceea ce ar fi contra naturii - cel puțin temut și ascultat.