Apoi pornește cu anecdote de prin călătoriile sale, căci e unicul dascăl care voiajează.
Ai impresia că nici o frământare nu i-a tulburat ființa când îi vezi fața netedă, zâmbetul neîntrerupt, mersul totdeauna domol, vorba totdeauna potolită, ușor glumeață.
Și când s-au abătut asupra lui cumplite dezastre, și moartea i-a răpit nevasta, din neghiobia doctorilor, îl vedeam mereu făcându-și orele, povestind mersul bolii sau nedumerirea medicilor, dar nu vedeam nici o precipitare în ființa lui (și nici superioara resemnare a unui filozof) .
Preocupările mărunte persistau odată cu micile ocupații, din care nu câștiga de obicei nimic, dar care se țineau după el ca niște panglicuțe.
Asta nu însemnează că era lipsit de inimă. Dimpotrivă. Avea pentru toți mici atenții și era măgulit când și alții se comportau cu el în același fel.
Într-o zi, m-a întovărășit la cimitir (căci era totdeauna amator de a întovărăși pe cineva) .
M-a dus cu ocazia aceasta să-mi arate și mormântul nevestei lui.
Mormânt frumos, pentru care cheltuise mult (nu era bogat) , și cu un loc pentru el mai târziu.
A deschis o portiță cu o cheie de argint și mi-a arătat candela cu desenuri artistice, adusă din Veneția.
În spatele ei, o iconiță din Milano. (Și simții că le-a cumpărat cu ocazia excursiei, odată cu colecția de fotografii, cărți poștale, suveniruri, vaze etc.)
În momentul când îmi arăta acestea, nici nu se jeluia, nici nu se indigna contra soartei, nici nu-și înceta zâmbetul, nici nu lăsa să-i cadă monoclul.
Asemenea aceluia care, la mare, privește culorile apei, fără să asculte zgomotele și freamătul ce vine din adâncurile misterioase.

D-l Berechet e un profesor bătrân, dar nu bătrânețea îl caracterizează.
Nici sfaturi, nici gesturi venerabile, nici melancolii, ci neobosit: filologia.
Nu cred că a trecut vreodată o jumătate de oră fără să explice origina vreunui cuvânt.
Vorbește tot timpul, singur sau cu oricine i-ar ieși în cale, gata să dea noi explicații.
Și în timp ce vreun dascăl povestește anecdote sau se plânge de vreun necaz, d-l Berechet îl întrerupe la fiecare cuvânt ca să-l corecteze, stricând gluma sau făcând ridicolă supărarea.

Când citește un ziar, se indignează la fiecare rând, sau, dacă citește procesele-verbale ale conferințelor școalei, face ignoranți pe toți dascălii.
Vorbește despre cuvinte tot timpul și oriunde: în recreații, în clasă, pe stradă.
În lupta lui pentru purificarea limbii române, în cancelaria dascălilor n-a reușit mare lucru.
Numai un singur cuvânt a fost introdus definitiv. Toți spun complet, și, dacă ești nou-venit, te corijează disprețuitor oricare dintre profesori.
Pentru restul cuvintelor luptă d-l Berechet singur, și poți pune rămășag că oricând, de câte ori pe zi vrei, poți să-l faci să exclame: "Ignorant! Nu-i așa".
Și apoi explicațiile. Pentru asta nu trebuie crezut că posedă secretul limbii române perfecte.
Nu consideră limba ca o ființă vie, care în evoluția ei își permite toate capriciile, pe care gramaticul trebuie să se mulțumească să le înregistreze, fără să-și facă iluzia că poate schimba ceva, ci vrea s-o facă să corespundă exact tuturor legilor filologice și chiar s-o prefacă.
Sub motiv că vin din latinește, întrebuințează unele forme caraghioase și inuzitate.
Și ți se pare o profanare atunci când într-un vers magnific cu armonii magice d-l Berechet nu face decât să discute cuvintele, să le admită sau să le combată vehement.
În clasă n-a izbutit să facă nici o lecție întreagă, căci elevii, întotdeauna, ca să scape de orice griji, îi pun o întrebare la începutul orei asupra vreunei chestiuni filologice.
Și atunci, el începe să discute, fără să observe că are în față o sumedenie de capete care-l admiră, dar nu-l ascultă.
La sfârșitul trimestrului, după ce descoperă rubrica lui din catalog albă, pune notele la întâmplare, totdeauna mari.
Pentru asta dascălii îl întrebuințează la reexaminări, când vor să salveze vreun favorit imbecil, pe care vreunul din profesorii mai tineri, încă fără legături sociale, se ambiționează, cu toate insistențele, să-l lase și să facă dreptate.

D-l Berechet e totdeauna mulțumit, totdeauna dă nota trebuitoare, căci el de fapt a monologat tot timpul, oricare ar fi fost obiectul, despre filologia românească.
Din acest monolog nimic nu-l poate întrerupe, nici o veste, nici o suferință și nici o reflecție răutăcioasă de-a altora.
L-am văzut când, ieșind la pensie, preda pentru ultima oară după 30 ani de muncă, și totuși, fără nici o emoție, fără nici o umbră de melancolie, explica neîntrerupt cuvinte, parcă profitând de ocazie că dascălii, mai impresionați ca dânsul, se simțeau obligați să-l asculte mai atent.
Și desigur, când Moartea se va coborî să-l ia cu dânsa, d-l Berechet, neținând seamă de suferința lui, de lacrimile și jeluirile celorlalți și de prăpastia cumplită care i se va deschide în față, va corija la vorbă pe rude, pe prieteni, pe medici și pe Dumnezeu în persoană.

La domnul Hanibal Ionescu era greu de găsit o trăsătură principală.
Ceilalți se mulțumeau să-l numească "un om ciudat" și apoi să povestească vreo întâmplare năstrușnică de a lui, fără însă să caute să vadă întru cât îi era esențială.
A fost, se spune, unul dintre cei mai eminenți studenți cu 30 ani înainte, dar acum nu se știa ce meditează.
Se chinuia la începutul anului ca să aibe ore cât mai multe, fără să se știe ce făcea cu banii, dacă-i strângea sau îi cheltuia pe cine știe ce gusturi nemărturisite.
Era torturat de nu era pus în comisia de bacalaureat și, dacă îl omiteau la vreo examinare, se plângea tuturor profesorilor, discuta îndelung cu directorul, considera jignită întreaga breaslă profesorală de nedreptatea ce i se făcea.
N-a fost pus odată la un examen de absolvire (unde se câștigă câteva sute de lei) , a protestat, s-a agitat, a raportat ministerului.
Cum în același timp au venit câțiva inspectori școlari, li s-a plâns lor îndelung, le-a cerut să-i promită că se vor ocupa de el și apoi a așteptat torturat să-i vină vreun rezultat de la București.
Încă o zi până la începutul examenului, și nimic, o oră, zece minute, o minută.
Și el, așteptând în fața ferestrei, nemișcat, neatent la ce se vorbea împrejur, încremenit parcă de cine știe ce cumplită tragedie.
Asemeni lui Tristan, pe țărmurile Bretaniei, scrutând zările după Isolda.