Și după ce am stat ani de zile la București fără să știu decât foarte vag de existența Cernicăi și nimic de seminarul monahal de acolo, m-am pomenit - pentru cât timp? - profesor mănăstiresc și familiar cu fiecare pom și piatră care vor face parte din ființa mea întotdeauna, oricât aș vrea să mă eliberez.
În zilele când îmi am programul, aștept cu tovarășii mei amărâți automobilul la Obor, cumpărăm ziarele pe care le vom citi în recreații, până la cea mai umilă reclamă, ziare cumpărate de la un țărănuș cu surâsul pe buze și cu picioarele goale înghețate de frig și, în sfârșit, seigneur-ul Simion, șoferul, conducând mașina cu artă, sosește și ne încarcă.
Protestăm împotriva vreunui dascăl întârziat, îl certăm numai pe jumătate amical, ne acoperim cu pături, ne strângem bine unul lângă altul și o pornim încet-încet, făcând cei doisprezece kilometri în trei sferturi de oră, căci drumurile sunt rele, la sfat s-au adunat toate gropile, ne împiedică la mers sutele de căruțe ale lăptăreselor sau carele cu fân imens, care nu țin niciodată dreapta.
Iar Simion, molipsit de la noi de veleități pedagogice, face morală delicvenților pe îndelete, uneori în termeni care ar trebui să darme zidurile mănăstirii.
În cale, evenimente: calea ferată, bodega Ioanițescu, podul, spitalul Pantelimon, cârciuma care, după părerea preacuviosului
Firmilian, are țuica cea mai bună, gardul lui Alăman, fortul.
Gardul lui Alăman e mai ales important: durează un kilometru și, când ninge, sprijină ninsoarea și înfundă drumul, silindu-ne să facem un ocol de câdva kilometri pe câmp.
De aceea Simion e supărat pe Alăman, ni-l descrie ca pe un om fioros, și cum Simion e rus, și deci bolșevic, iar în cazul unei revoluții va fi probabil mare dregător, promite, ca prim gest de eliberare, să dea foc gardului.
Simion a făcut războiul pe frontul rusesc și, într-o zi, în una din conversațiile noastre imbecile, pe care le întreținem ca să mai rupem din timp, ne-a spus că a ajuns până la Irkutsk.
Vorba aceasta mi-a redeșteptat toate nostalgiile și dorul de ducă, și revolta că trăim într-un timp de mizerie, care te leagă de pământ ca pe un pom, și am cerut detalii despre orașul care avea prestigiul depărtării.
Dar nu mi-a spus decât: "Pe acolo pâinea e mai scumpă ca aici!"
Dar nu totdeauna sosește automobilul ca să ne ia. Câteodată vine brecul, un fel de dric cu pânze albe (pentru copii), rupte și străbătute de vânt în voie, tras de două iepe sirepe, și după noi alergând doi mânji; tot echipagiul, dăruit de părintele Iunian, din averea Seminarului Constanța, acum desființat.
În zilele brecului, clănțănim de frig, ne îndesăm unul în altul cât putem, și uneori facem câte un spirit asupra tragediei vieții.
Până ce, nemaiputând răbda, părintele Firmilian și junele Cioran, concurentul la înălțime al apostolului Iorga, se dau jos să se dezmorțească și aleargă după noi, laolaltă cu mânjii.
Apoi iar ne strângem cu toții în brec, rămânând ca unul din noi, mai isteț, si scoată nasul din pătură, să vadă pe unde am mai ajuns și să ne anunțe, ceea ce totdeauna e spre deprimarea noastră, căci cu ochii acoperiți suntem mai optimiști.
Și, în sfârșit, înveșmântată în alb, într-o tăcere mormântală, cu chiliile împrejurul bisericii, cu zidurile arse în preajma grădinilor de zarzavat, cu ciorile pe acoperișuri și cu elevii-călugări așteptându-ne înșirați pe cerdacul lung, sfânta
Mănăstire Gernica. Traversăm curtea zgribuliți, pe lângă pom. Va ști cineva să descrie importanța acestui pom singuratec din fața bisericii, în viața noastră necăjită?
Asistăm la toate păsările care se strecoară printre ramurile lui. Și toamna, la căderea frunzelor uscate. În orice moment l-ai privi, picură frunzele, iar seara mătură elevii covorul rotund și galben.
Pomul e mereu mai despodobit, îi vezi zilnic transformarea, constați pe el trecerea timpului, până ce îl găseșri, ca acum, gol, cu degetele resfirate, înspăimântate, spre cer.
În zilele când îmi am programul, aștept cu tovarășii mei amărâți automobilul la Obor, cumpărăm ziarele pe care le vom citi în recreații, până la cea mai umilă reclamă, ziare cumpărate de la un țărănuș cu surâsul pe buze și cu picioarele goale înghețate de frig și, în sfârșit, seigneur-ul Simion, șoferul, conducând mașina cu artă, sosește și ne încarcă.
Protestăm împotriva vreunui dascăl întârziat, îl certăm numai pe jumătate amical, ne acoperim cu pături, ne strângem bine unul lângă altul și o pornim încet-încet, făcând cei doisprezece kilometri în trei sferturi de oră, căci drumurile sunt rele, la sfat s-au adunat toate gropile, ne împiedică la mers sutele de căruțe ale lăptăreselor sau carele cu fân imens, care nu țin niciodată dreapta.
Iar Simion, molipsit de la noi de veleități pedagogice, face morală delicvenților pe îndelete, uneori în termeni care ar trebui să darme zidurile mănăstirii.
În cale, evenimente: calea ferată, bodega Ioanițescu, podul, spitalul Pantelimon, cârciuma care, după părerea preacuviosului
Firmilian, are țuica cea mai bună, gardul lui Alăman, fortul.
Gardul lui Alăman e mai ales important: durează un kilometru și, când ninge, sprijină ninsoarea și înfundă drumul, silindu-ne să facem un ocol de câdva kilometri pe câmp.
De aceea Simion e supărat pe Alăman, ni-l descrie ca pe un om fioros, și cum Simion e rus, și deci bolșevic, iar în cazul unei revoluții va fi probabil mare dregător, promite, ca prim gest de eliberare, să dea foc gardului.
Simion a făcut războiul pe frontul rusesc și, într-o zi, în una din conversațiile noastre imbecile, pe care le întreținem ca să mai rupem din timp, ne-a spus că a ajuns până la Irkutsk.
Vorba aceasta mi-a redeșteptat toate nostalgiile și dorul de ducă, și revolta că trăim într-un timp de mizerie, care te leagă de pământ ca pe un pom, și am cerut detalii despre orașul care avea prestigiul depărtării.
Dar nu mi-a spus decât: "Pe acolo pâinea e mai scumpă ca aici!"
Dar nu totdeauna sosește automobilul ca să ne ia. Câteodată vine brecul, un fel de dric cu pânze albe (pentru copii), rupte și străbătute de vânt în voie, tras de două iepe sirepe, și după noi alergând doi mânji; tot echipagiul, dăruit de părintele Iunian, din averea Seminarului Constanța, acum desființat.
În zilele brecului, clănțănim de frig, ne îndesăm unul în altul cât putem, și uneori facem câte un spirit asupra tragediei vieții.
Până ce, nemaiputând răbda, părintele Firmilian și junele Cioran, concurentul la înălțime al apostolului Iorga, se dau jos să se dezmorțească și aleargă după noi, laolaltă cu mânjii.
Apoi iar ne strângem cu toții în brec, rămânând ca unul din noi, mai isteț, si scoată nasul din pătură, să vadă pe unde am mai ajuns și să ne anunțe, ceea ce totdeauna e spre deprimarea noastră, căci cu ochii acoperiți suntem mai optimiști.
Și, în sfârșit, înveșmântată în alb, într-o tăcere mormântală, cu chiliile împrejurul bisericii, cu zidurile arse în preajma grădinilor de zarzavat, cu ciorile pe acoperișuri și cu elevii-călugări așteptându-ne înșirați pe cerdacul lung, sfânta
Mănăstire Gernica. Traversăm curtea zgribuliți, pe lângă pom. Va ști cineva să descrie importanța acestui pom singuratec din fața bisericii, în viața noastră necăjită?
Asistăm la toate păsările care se strecoară printre ramurile lui. Și toamna, la căderea frunzelor uscate. În orice moment l-ai privi, picură frunzele, iar seara mătură elevii covorul rotund și galben.
Pomul e mereu mai despodobit, îi vezi zilnic transformarea, constați pe el trecerea timpului, până ce îl găseșri, ca acum, gol, cu degetele resfirate, înspăimântate, spre cer.