Uitându-se în apele Dunării, dintre valuri i se limpezi chipul necunoscutei cu privirea galeșă. Se scutură. Își aminti de Eufrosina, de "drăcușorul împielițat", cum îi spunea el, și chipul ei îi zâmbi o clipă din ape; un val i-l risipi din nou. Nu era ca dânsa, suspină el extatic, și din unde se refăcu la loc privirea galeșă a necunoscutei. Mersese așa, fără popas în josul apei până ce mâna grăbită a serei începu să aprindă becurile. Dunărea se umplu de cuiburi luminoase din care, înmulțit, ea îi zâmbea. Frână și se întoarse pe loc, ca și cum l-ar fi strigat cineva din spate. O luă repede înapoi, gonit. Își adusese aminte de ceva? Nu. Nu-și adusese aminte de nimic. Se lovea totuși înapoi, gonit. Își adusese aminte de ceva? Numai când ajunse la poarta Hofmuseumului înțelese rostul grabei; se puse să refacă drumul de la amiazi, fără ea, dar cu ea în gând, tot atât de prezentă. Aici, la poartă, o văzuse bine cu părul auriu incendiat în iradiația soarelui perpendicular. Urmă drumul pas cu pas; aici îi zâmbise; aici se oprise ca să dea la o parte o frunză de castan lipită pe vârful pantofului; aici trecuse lângă Neagoe, împlântându-i în suflet ascuțișul pumnalului, aici se întorsese din nou la dânsul; aici făcuseră un popas mai mare și-i povestiseră istoria cu cartea domnească și cu anatema mitropolitului. Gândul că se împlinise blestemul: "să iubească cei dintâi ochi de femeie întâlniți, să i se târască la picioare ca un vierme, să nu-i poată da ceea ce i-ar cerși dânsul și nici el ceea ce i-ar cerși ea" – îl înveli într-o cămașă de gheață.