Deschise ochii doar o clipă; și strînse numaidecît pleoapele, ca și cînd ar fi vrut să ascundă în dosul lor, cu bucurie hoțească, toată bogăția de lumină pe care o descoperise deasupra-i, acum, parcă pentru întîia oară.

Apăsă cu pumnii strînși în scobiturile orbitelor. La început o pată vie, roșie, se proiectă pe fondul întunecat al închipuirei.
Pata se învîrti sălbatecă în sensuri contrarii și neașteptate. Apoi se liniști, se spălăci, se topi în bezna cea mai profundă. Un abis negru, fără margini, părea că s-a deschis în locu-i.
Dar din adîncimea lui înfiorătoare, mijiră stropi liliachii, înciorchinați în împerecheri de o maestră regularitate.
Ca într-un caleidoscop, picăturile albastre începură să se miște în tact desăvîrșit. Boabe de chihlibar răsăriră deodată din necunoscut.
Și aproape numaidecît, ca dintr-o cernere sacadată, stropi de rouă, vișinii, verzui, portocalii, se iviră, se prinseră în mișcarea lentă a bizarelor constelații.
În cele din urmă pieriră cu toate ca la un semn; picurii albaștri mai stăruiră cîtva, numeroși și scînteietori, pe fondul întunecat ca pe un tapet de iatac fermecat dintr-o mie și una de nopți; dar se mistuiră și ei în noaptea profundă și nu rămase decît aceeaș perdea neagră și înfiorătoare, ca un decor mortuar.

Atunci Moinaru simți pe frunte mîna umedă și neprietenoasă a doctorului.
Redeschise ochii cu spaimă. Un om scund și robust îl privea prin două mărgele alunii, pitite în ovale de carne umflată.
Nasul, el însuși, se pierdea în nestăvilita revărsare de grăsime.
Deasupra gurei mici și vinete, două mustăți albe, gălbejite de tutun, se sfîrșeau înfundînd colțurile buzelor cu smocuri încîlcite.

- E, cum te simți? îl întrebă o voce atît de răgușită, că părea o șoaptă.
Bine, hai? Mi-ai scăpat ca prin urechile acului…

De după umerii scunzi ai doctorului, două capete lunguiețe, care ieșeau din halaturile albe ca niște căpățini stranii de păsări din găoace, lăsară în jos pliscurile cocîrjate, lărgindu-și gurile ca la comandă, într-un zîmbet identic de supusă veselie.

Strînse cu putere dinții, vroind parcă să strivească de tăria lor orice răspuns involuntar.
Și aruncă doctorului o căutătură dușmănoasă.

Dar omul, mic și gras, păru că nici n-așteaptă vreun răspuns.
El se legăna acum, ca o rață leșească, pe dinaintea altor paturi, cercetînd termometrele, inscripțiile de pe tăbliile albe, vasele ascunse în dulăpioarele de noapte.
Din cînd în cînd, vocea lui șoptită dădea instrucțiuni celor două halate lungi, din care ieșeau capetele lunguiețe. Și cele două capete se plecau exact în același timp.
Și tot în același timp, arare, cîrîiau amîndouă spre doctor, cu aceleași mișcări de pliscuri, exact aceleași vorbe.

Dar mișcătoarele manechine se îndepărtară, ștergîndu-se ușor, ca într-un nor de aburi.
În curînd Moinaru nu mai văzu nimic în juru-i și toată atenția i se concentra în micul apartament care i se deschisese în țeasta-i arzătoare, de unde miasmele halucinației nu zburaseră încă.
Căci nu era decît un mic apartament conștiința lui acuma; uite, aidoma parcă, micul lui apartament, cald și prietenos, din strada Aurorei.
Prin ușa întredeschisă, el întrevăzuse demult în semiobscuritatea anticamerei o umbră omenească, o palidă formă cunoscută, care se mișca cu potolită nerăbdare în întunerec;
din larga și limpedea încăpere a înțelegerei, el privea parcă cu sfială și temere pe oaspele bizar, care-și aștepta chemarea la lumină.
Cu cît străinul dădea mai multe semne de nerăbdare, cu atît persoana lui părea mai puțin streină și cu atît stîrnea din ce în ce mai multă îngrijorare.
Moinaru simțea lămurit că un singur cuvînt, un singur nume ar fi fost de ajuns să alunge frica de necunoscut care-i creștea tot mai mult în piept, îi umfla vinele, îi umplea tot capul;
și nu îndrăznea să pronunțe acest nume, că aceeași frică de moarte îl reținea paralizat sub puterea ei grea.
Privea astfel pe furiș, cu coada ochiului, pe cel care aștepta în umbră și care, la rîndu-i, fără îndoială, îl spiona cu aceeași atenție din înfunerec.
Dar micul apartament se lărgi pe nesimțite, se umplu cu două șiruri de paturi albe și nemișcate, printre care un doctor rotund și puhav aluneca, parcă o minge,
urmat întruna de două halaturi din care ieșeau două bizare căpățîni de pasăre.

Moinaru își pipăi fruntea și clipi ochii; privirea lui se ridică obosită spre patratul larg al ferestrei, tăiată în bucățele de crucișul cercevelelor multiple.
Albastrul boltit al cerului îi trimete un zîmbet de nădejde. El deschise larg pleoapele, sorbind cu sete licoarea azurie și înzdrăvenitoare a infinitului.

Abia acum silueta vagă a Genetei, care dăinuia încă nedeslușită în anticamera conștiinței, se contură plastică și vie în imaginația năpădită de lumină.
Nu se putu să n-o recunoască în strălucirea albastră a cerului și se cutremură.
Era Geneta, sufletul și iubirea lui, și totuși apariția ei surîzătoare și molatecă îl cutremura din creștet pînă-n tălpi.

Aruncă o căutătură de spaimă în juru-i, ca și cînd s-ar fi temut să nu i se observe descoperirea care-l înfricoșase atîta.