În noaptea aceea de drum-de-fier, când am pornit în sfârșit din orașul meu pierdut într-un colț de hotare, n-am putut închide ochii, cu toate că aveam la cherem o canapea întreagă, cât era de lungă, și cu toate că vagonul capitonat mă legăna lin și îmbietor. În învârtiturile roților, în clănțănitul lanțurilor, în răpăneala fierului pe fier, auzeam prin fereastra lăsată necurmatul rotogol al unui cânt de biruință. O, cum se rostogolea cântecul acela pe șinele vârtoase, cum era necontenit același, spăimântător același și - totuși - cum sufletul meu creștea necontenit.

Când s-a crăpat de ziuă, mi-am și înfipt capul în jilăveala dimineței, ca să prind din ceață primul turn al orașului pe care nu-l mai văzusem. Întâi n-am zărit nimic; apoi, la un ocol al drumului, mi-au răsărit departe turle și acoperișuri răzlețe, ieșind dintr-un fund de vâlcea. Soarele era acum doar o biată fantomă translucidă - la care te puteai uita în voie - a soarelui adevărat. Pe acesta nu l-am văzut în minunata lui strălucire decât mai târziu și hăt bine deasupra muncelelor orizontului. A zbucnit deodată în vestmânt de foc, cu aripi de flăcări din crisalida-i transparentă și, în locul unde mi se păruse că văd un oraș, a aprins coperișurile. Se părea că nebunia monstrului de fier, care mă ducea în pântec, mă purta în goană dezmințată în regiuni nebănuite, cu sori mulți, sclipind presărat pe câmpie, încercând să răsară în jerbe de sisteme complicate, ca-n luminile surprinse de ochean. Doar câte nu eram eu gata să văd în ținutul ăsta miraculos, unde mă avântam de bunăvoie!

Pe urmă toate au dispărut, când pământul s-a ridicat de spinare în sus, într-un rând. Zarea s-a mai întunecat și orizontul a început să se strâmteze și mai mult: s-au ivit începuturi de mahalale, o fabrică - de bună seamă - cu ferestre și lumini multe, întârziate; apoi vagoane, șine ce se împreunau și se despreunau, șiruri întregi de vagoane și locomotive moarte și necontenit lumini searbăde în jilăveala zorilor, pâlpâind jalnic, învinse de ziuă, ca luminările în jurul raclei.

Întâi, impresia aceasta lugubră îmi strânse sufletul, în care tot mai dăinuia, neam din neam, ca-n butoaiele de mult golite, tereghia superstițiilor, a semnelor și a vedeniilor. Dar închipuirea-mi mobilă puse îndată, în locul sumbrelor viziuni, sfârșituri de bal, lumini de petreceri monstre prinse de ziuă, lumină necurmată, beție, fericire. Priveliștea amețitoare mă făcea să închid ochii; un felinar apropiat trecu pe lângă mine și sfredelitoarea lumină a arcului voltaic îmi pătrunse dureros pleoapa; și vagonul întreg nu mai părea atunci decât un cosciug uriaș, purtat pe brațe de fier spre un cavou imens și necunoscut.

Speriat, am despreunat larg genele și am pipăit cu degetele tremurătoare scrisoarea de recomandație și cele câteva bancnote ce le aveam în buzunarul de la piept.

Scrisoarea aceasta mi-a deschis într-adevăr ușa unui puternic al zilei. Mijloacele părinților erau prea slabe ca să nu trebuiască să-mi găsesc și un serviciu pe deasupra, pentru a urma cursurile universitare. Scrisoarea tatălui meu - cu ortografia pe care o știam și de care mă înroșii grozav când rândurile tremurate fură parcurse de ochii încruntați sub ochelari de aur ai alesului politic și protectorului nostru - fu înlocuită de o carte de vizită a acestuia către secretarul general de la Finanțe. Afară, cartonașul imprimat cu numele care însemna poruncă îmi aduse inima la loc; nu atât prin cele trei rânduri așternute în grabă cu creionul, ce-mi deschideau poarta sorței, cât pentru acea lipsă complectă de apostrofe și liniuțe și mai ales pentru acel admirabil acord de singular cu plural, solecism care niciodată n-ar fi scăpat tatălui meu.

Și totuși scrisoarea aceasta mică și cretină, pentru care aș fi fost trântit la absolvența claselor primare, făcu minuni...