În noaptea aceea de drum-de-fier, cînd am pornit în sfîrșit din orașul meu pierdut într-un colț de hotare, n-am putut închide ochii, cu toate că aveam la cherem o canapea întreagă, cît era de lungă, și cu toate că vagonul capitonat mă legăna lin și îmbietor.
În învîrtiturile roților, în clănțănitul lanțurilor, în răpăneala fierului pe fier, auzeam prin fereastra lăsată necurmatul rotogol al unui cînt de biruință.
O, cum se rostogolea cîntecul acela pe șinele vîrtoase, cum era necontenit același, spăimîntător același și - totuși - cum sufletul meu creștea necontenit.
Cînd s-a crăpat de ziuă, mi-am și înfipt capul în jilăveala dimineței, ca să prind din ceață primul turn al orașului pe care nu-l mai văzusem.
Întîi n-am zărit nimic; apoi, la un ocol al drumului, mi-au răsărit departe turle și acoperișuri răzlețe, ieșind dintr-un fund de vîlcea.
Soarele era acum doar o biată fantomă translucidă - la care te puteai uita în voie - a soarelui adevărat.
Pe aceste nu l-am văzut în minunata lui strălucire decît mai tîrziu și hăt bine deasupra muncelelor orizontului.
A zbucnit deodată în vestmînt de foc, cu aripi de flăcări din crisalida-i transparentă și, în locul unde mi se păruse că văd un oraș, a aprins coperișurile.
Se părea că nebunia monstrului de fier, care mă ducea în pîntec, mă purta în goană dezmințată în regiuni nebănuite, cu sori mulți, sclipind presărat pe cîmpie, încercînd să răsară în jerbe de sisteme complicate, ca-n luminile surprinse de ochean.
Doar cîte nu eram eu gata să văd în ținutul ăsta miraculos, unde mă avîntam de bunăvoie!
Pe urmă toate au dispărut, cînd pămîntul s-a ridicat de spinare în sus, într-un rînd.
Zarea s-a mai întunecat și orizontul a început să se strîmteze și mai mult: s-au ivit începuturi de mahalale, o fabrică - de bună seamă - cu ferestre și lumini multe, întîrziate; apoi vagoane, șine ce se împreunau și se despreunau, șiruri întregi de vagoane și locomotive moarte și necontenit lumini searbăde în jilăveala zorilor, pîlpîind jalnic, învinse de ziuă, ca luminările în jurul raclei.
Întîi, impresia aceasta lugubră îmi strînse sufletul, în care tot mai dăinuia, neam din neam, ca-n butoaiele de mult golite, tereghia superstițiilor, a semnelor și a vedeniilor.
Dar închipuirea-mi mobilă puse îndată, în locul sumbrelor viziuni, sfîrșituri de bal, lumini de petreceri monstre prinse de ziuă, lumină necurmată, beție, fericire.
Priveliștea amețitoare mă făcea să închid ochii; un felinar apropiat trecu pe lîngă mine și sfredelitoarea lumină a arcului voltaic îmi pătrunse dureros pleoapa; și vagonul întreg nu mai.
părea atunci decît un cosciug uriaș, purtat pe brațe de fier spre un cavou imens și necunoscut.
Speriat, am despreunat larg genele și am pipăit cu degetele tremurătoare scrisoarea de recomandație și cele cîteva bancnote ce le aveam în buzunarul de la piept.
Scrisoarea aceasta mi-a deschis într-adevăr ușa unui puternic al zilei. Mijloacele părinților erau prea slabe ca să nu trebuiască să-mi găsesc și un serviciu pe deasupra, pentru a urma cursurile universitare.
Scrisoarea tatălui meu - cu ortografia pe care o știam și de care mă înroșii grozav cînd rîndurile tremurate fură parcurse de ochii încruntați sub ochelari de aur ai alesului politic și protectorului nostru - fu înlocuită de o carte de vizită a acestuia către secretarul general de la Finanțe.
Afară, cartonașul imprimat cu numele care însemna poruncă îmi aduse inima la loc;
nu atît prin cele trei rînduri așternute în grabă cu creionul, ce-mi deschideau poarta sorței, cît pentru acea lipsă complectă de apostrofe și liniuțe și mai ales pentru acel admirabil acord de singular cu plural, solecism care niciodată n-ar fi scăpat tatălui meu.
Și totuși scrisoarea aceasta mică și cretină, pentru care aș fi fost trîntit la absolvența claselor primare, făcu minuni…
În învîrtiturile roților, în clănțănitul lanțurilor, în răpăneala fierului pe fier, auzeam prin fereastra lăsată necurmatul rotogol al unui cînt de biruință.
O, cum se rostogolea cîntecul acela pe șinele vîrtoase, cum era necontenit același, spăimîntător același și - totuși - cum sufletul meu creștea necontenit.
Cînd s-a crăpat de ziuă, mi-am și înfipt capul în jilăveala dimineței, ca să prind din ceață primul turn al orașului pe care nu-l mai văzusem.
Întîi n-am zărit nimic; apoi, la un ocol al drumului, mi-au răsărit departe turle și acoperișuri răzlețe, ieșind dintr-un fund de vîlcea.
Soarele era acum doar o biată fantomă translucidă - la care te puteai uita în voie - a soarelui adevărat.
Pe aceste nu l-am văzut în minunata lui strălucire decît mai tîrziu și hăt bine deasupra muncelelor orizontului.
A zbucnit deodată în vestmînt de foc, cu aripi de flăcări din crisalida-i transparentă și, în locul unde mi se păruse că văd un oraș, a aprins coperișurile.
Se părea că nebunia monstrului de fier, care mă ducea în pîntec, mă purta în goană dezmințată în regiuni nebănuite, cu sori mulți, sclipind presărat pe cîmpie, încercînd să răsară în jerbe de sisteme complicate, ca-n luminile surprinse de ochean.
Doar cîte nu eram eu gata să văd în ținutul ăsta miraculos, unde mă avîntam de bunăvoie!
Pe urmă toate au dispărut, cînd pămîntul s-a ridicat de spinare în sus, într-un rînd.
Zarea s-a mai întunecat și orizontul a început să se strîmteze și mai mult: s-au ivit începuturi de mahalale, o fabrică - de bună seamă - cu ferestre și lumini multe, întîrziate; apoi vagoane, șine ce se împreunau și se despreunau, șiruri întregi de vagoane și locomotive moarte și necontenit lumini searbăde în jilăveala zorilor, pîlpîind jalnic, învinse de ziuă, ca luminările în jurul raclei.
Întîi, impresia aceasta lugubră îmi strînse sufletul, în care tot mai dăinuia, neam din neam, ca-n butoaiele de mult golite, tereghia superstițiilor, a semnelor și a vedeniilor.
Dar închipuirea-mi mobilă puse îndată, în locul sumbrelor viziuni, sfîrșituri de bal, lumini de petreceri monstre prinse de ziuă, lumină necurmată, beție, fericire.
Priveliștea amețitoare mă făcea să închid ochii; un felinar apropiat trecu pe lîngă mine și sfredelitoarea lumină a arcului voltaic îmi pătrunse dureros pleoapa; și vagonul întreg nu mai.
părea atunci decît un cosciug uriaș, purtat pe brațe de fier spre un cavou imens și necunoscut.
Speriat, am despreunat larg genele și am pipăit cu degetele tremurătoare scrisoarea de recomandație și cele cîteva bancnote ce le aveam în buzunarul de la piept.
Scrisoarea aceasta mi-a deschis într-adevăr ușa unui puternic al zilei. Mijloacele părinților erau prea slabe ca să nu trebuiască să-mi găsesc și un serviciu pe deasupra, pentru a urma cursurile universitare.
Scrisoarea tatălui meu - cu ortografia pe care o știam și de care mă înroșii grozav cînd rîndurile tremurate fură parcurse de ochii încruntați sub ochelari de aur ai alesului politic și protectorului nostru - fu înlocuită de o carte de vizită a acestuia către secretarul general de la Finanțe.
Afară, cartonașul imprimat cu numele care însemna poruncă îmi aduse inima la loc;
nu atît prin cele trei rînduri așternute în grabă cu creionul, ce-mi deschideau poarta sorței, cît pentru acea lipsă complectă de apostrofe și liniuțe și mai ales pentru acel admirabil acord de singular cu plural, solecism care niciodată n-ar fi scăpat tatălui meu.
Și totuși scrisoarea aceasta mică și cretină, pentru care aș fi fost trîntit la absolvența claselor primare, făcu minuni…