O puternică plecare ce nu rabdă-mpotrivire
Mă îndeamnă să cânt astăzi acea tânără simțire
Ce-n singurătate numai își are locașul seu,
Dar ceresc trimis în lume din sânul lui Dumnezeu.
Fie ca aceste versuri ce curând vor fi uitate
Să aducă alinare vrunor inimi întristate,
Și resfirând pe-a lor cale niște nemernice flori,
Să le-mprăștie necazul ș-ai supărărilor nori;
Căci plăcerile sunt multe care vin din bucurie,
Însă nu puține are și dulcea melancolie;
Ș-un om simțitor alege, decât agere clătiri,
Pe ale melancoliei liniștitele uimiri.
Îl privești cătând să afle în al artelor locașe
Nu icoane renumite, pomeniri mândre, trufașe,
Ci tabloul melanholic unde-un june-amorezat
Stă jălind pe străini țărmuri de iubita-i depărtat;
Sau un tânăr ce suspină întru-o singurătate,
Suferind pentru-a sa țară, pentru drept și libertate.
Câte ori a zilei rază îl găsește încă treaz,
Adâncit în reverie și cu lacrimi pe obraz!
Câte ori petrece noaptea absorbit întru gândirea
Unui fulger de nădejde ce-i menise fericirea,
Cugetând la suvenirea unor dulci îmbrățoșeri,
Uitând viața ș-ale lumii minciunoasele plăceri!
Ah! Amorul e virtute pentru cine-l prețuiește,
Pentru cel care îl simte, și din inimă iubește!
Fericit cine-l cunoaște! fericit cine-l simți!
Iată lina primăvară începu a ne zâmbi;
Mii de flori însmaltă câmpul răvărsând a lor miroase,
Iar zefirii pintre frunze cu-a lor aripi răcoroase
Răspândesc un dulce sunet pe natură-nveselind,
Și la glasul lor făptura se resimte înviind.
Dar decât acel lux mare a naturii înflorite
Preferăm mai bine umbra celor rădiuri liniștite;
Acolo în încântare sub frunzișul nepătruns,
Inima își dezvălește simtimentul său ascuns.
Când copaci plecând asupră-ți a lor frunte despletită
Îți întovărășesc pașii pe-o carare mult iubită;
Când zefirul care-n șesuri de abia răsuflă lin,
Pintre frunze se aude ca un gemăt de suspin;
Toate chem la reverie, toate plec la îndurare,
Și-n răcoarea acea dulce inim-află stâmpărare.
Căci condusă de natură spre mai tinere gândiri,
Cu plăcere-și amintește trecutele suferiri.
Vezi părâul acest trândav, scăldând pajiștea cea verde,
Cum prin flori trufaș se primblă, și subt arce verzi se pierde?
Valul său pare că poartă lacrimi limpezi și oftări,
Îndemnând cu-a sa murmură la duioase cugetări;
Lângă el o mândră salce cu lungi ramuri atârnate
Își împlânt-într-a lui ape cosițele-i resfirate;
Acea undă gemătoare, acel arbure jălind
Parcă sunt doi juni prieteni ce, al nostru chin privind,
Se îndur l-a noastre patimi, la a noastră grea durere,
Și ne-aduc prin a lor freamăt o plăcută mângăiere;
Noi iubind compătimirea ce ei vor a ne-arăta,
Aflăm vie mulțămire lângă dânșii a ofta.
Mă îndeamnă să cânt astăzi acea tânără simțire
Ce-n singurătate numai își are locașul seu,
Dar ceresc trimis în lume din sânul lui Dumnezeu.
Fie ca aceste versuri ce curând vor fi uitate
Să aducă alinare vrunor inimi întristate,
Și resfirând pe-a lor cale niște nemernice flori,
Să le-mprăștie necazul ș-ai supărărilor nori;
Căci plăcerile sunt multe care vin din bucurie,
Însă nu puține are și dulcea melancolie;
Ș-un om simțitor alege, decât agere clătiri,
Pe ale melancoliei liniștitele uimiri.
Îl privești cătând să afle în al artelor locașe
Nu icoane renumite, pomeniri mândre, trufașe,
Ci tabloul melanholic unde-un june-amorezat
Stă jălind pe străini țărmuri de iubita-i depărtat;
Sau un tânăr ce suspină întru-o singurătate,
Suferind pentru-a sa țară, pentru drept și libertate.
Câte ori a zilei rază îl găsește încă treaz,
Adâncit în reverie și cu lacrimi pe obraz!
Câte ori petrece noaptea absorbit întru gândirea
Unui fulger de nădejde ce-i menise fericirea,
Cugetând la suvenirea unor dulci îmbrățoșeri,
Uitând viața ș-ale lumii minciunoasele plăceri!
Ah! Amorul e virtute pentru cine-l prețuiește,
Pentru cel care îl simte, și din inimă iubește!
Fericit cine-l cunoaște! fericit cine-l simți!
Iată lina primăvară începu a ne zâmbi;
Mii de flori însmaltă câmpul răvărsând a lor miroase,
Iar zefirii pintre frunze cu-a lor aripi răcoroase
Răspândesc un dulce sunet pe natură-nveselind,
Și la glasul lor făptura se resimte înviind.
Dar decât acel lux mare a naturii înflorite
Preferăm mai bine umbra celor rădiuri liniștite;
Acolo în încântare sub frunzișul nepătruns,
Inima își dezvălește simtimentul său ascuns.
Când copaci plecând asupră-ți a lor frunte despletită
Îți întovărășesc pașii pe-o carare mult iubită;
Când zefirul care-n șesuri de abia răsuflă lin,
Pintre frunze se aude ca un gemăt de suspin;
Toate chem la reverie, toate plec la îndurare,
Și-n răcoarea acea dulce inim-află stâmpărare.
Căci condusă de natură spre mai tinere gândiri,
Cu plăcere-și amintește trecutele suferiri.
Vezi părâul acest trândav, scăldând pajiștea cea verde,
Cum prin flori trufaș se primblă, și subt arce verzi se pierde?
Valul său pare că poartă lacrimi limpezi și oftări,
Îndemnând cu-a sa murmură la duioase cugetări;
Lângă el o mândră salce cu lungi ramuri atârnate
Își împlânt-într-a lui ape cosițele-i resfirate;
Acea undă gemătoare, acel arbure jălind
Parcă sunt doi juni prieteni ce, al nostru chin privind,
Se îndur l-a noastre patimi, la a noastră grea durere,
Și ne-aduc prin a lor freamăt o plăcută mângăiere;
Noi iubind compătimirea ce ei vor a ne-arăta,
Aflăm vie mulțămire lângă dânșii a ofta.