Viața este în trecut și în viitor: dorință și căință, în cea întâi jumătate a vieții omul încă nu trăiește și apoi începe a muri.
Conștiința ticăloșiei noastre ne depărtează pururea cu privirea înainte sau înapoi; fericirea o vedem tot dincolo de orizonul nostru.
Cu ce nătângie ne ținem de cele mai mici suvenire!
Ce înrâurire au asupra noastră o melodie nesimțitoare poate pentru toți, o privire a cerului, vederea sau mirosul unor floricele pe care alții le calc în picioare cu nebăgarea de seamă.
Așadar, mă veți ierta că vorbesc cu complacere de Vergiss-mein-nicht, floricică cu petalele de un albastru deschis, cu frunzele verde închis, pe care svițerii o numesc iarba mărgăritarului,
care crește pe malul râurilor și a lacurilor, avându-și pururea picioarele scăldate în apă.
Dar pentru poetul făr amor, pentru acel a cărui suflet a fost sfărâmat de chinurile unui amor viclean, aurul e numai aur, metal ca și ferul și plugul.
Lauda nu este decât o groasă tămâie ce amețește capul; cununele de flori sunt cununi de spini care acopăr fața lui galbănă de sânge și de sudoare.
Heinrich lăsase la Maiensa o fată care aștepta înturnarea lui; care să deștepta noaptea când era furtună și să ruga lui Dumnezeu pentru dânsul.
După trei ani el s-a înturnat bogat și vestit.
Multă vreme înaintea înturnărei sale, Măria auzise numele lui amestecat cu lauda și amirarea; și, prin o nobilă încredire,
ea știa că nici lauda nici amirarea nu dasă amorezului ei atâta fericire și trufie precât îi va da cea întăi căutătură a junei fete ce-l aștepta de atâta vreme.
Când Heinrich văzu de departe fumul orașului său,
s-a oprit cuprins de bucurie și, puindu-se pe iarba verde, a cântat un cântec curat și melanholic, precum este fericirea.
A doua zi pe la apusul soarelui, clopotele răsunară ca să vestească însoțirea lui Heinrich și a Măriei la răsărirea luceafărului.
Este un mormânt la Maiensa, dar fiindcă numele ce a fost săpat pe el s-a șters, mormântul nu să știe a cui a fost; însă lăcuitorii spun că ar fi a unui cântăreț (menestrel) neamț, muzicant și poet.
Cântărețul acela să numea Heinrich și, fiindcă versurile sale era toate în lauda femeilor și mai ales a Măriei, îi zicea Heinrich Frauenlob, adică poetul femeilor.
El plecasă sărac ca să cutriere Alemania și să-și caute norocul prin romanțele și talentul său, măcar că nu dorea pentru sine nici aur, nici slavă.
Aurul e de dorit când poate sluji spre împodobirea femeii ce iubești. Când îți trebuie ca să tinzi bogate covoare subt picioarele ei - ce s-ar răni atingându-să de pământ - sau să reverși în preajma-i parfumuri mai puțin mirositoare decât răsuflul ei.
Slava e de dorit când poetul poate pune pe o frunte blondă și parfumată cununele ce cad pe fruntea lui, când laudele ce îi dau lui ajung, ca o dulce armonie, până la auzul femeii ce iubește.
în momentul acesta, amândoi să primbla singuri pe aleea ce să-ntinde de-a lungul Rinului.
S-au pus unul lângă altul pe un covor de mușchi, privin dusă în tăcere, hrăpiți de fericire.
Aceea ce să petrecea în sufletul lor nu să poate tălmăci cu vorbe de om.
Văpseaua puternică pe care soarele o lasă la orizon să făcuse mai albă și umbra înainta pe cer de la răsărit la apus.
Amândoi au înțăles că trebuie să să ducă.
Măria vru să învecinicească pomenirea astei frumoase seri, și arătă cu mâna lui Heinrich niște Vergiss-mein-nicht pe malul râului.
Heinrich alergă și culesă florile: dar, lunecând, căzu în apă.
De două ori apa îl aduse în față și iarăși îl apucă.
La cea a doua oară, el înturnă o de pe urmă căutătură spre malul unde era Măria și, rădicând brațul, îi aruncă florile culese pentru ea.
Voi să strige, apa îl înădușă; să cufundă și apa își reluă cursul, și râul rămasă neted ca o sticlă.
Măria a murit fecioară
Într-un schit de călugărițe.
Au tălmăcit tristul adio a lui Heinrich și floricica albastră au numit: Vergiss-mein-nicht, adecă: Nu mă uita!
Conștiința ticăloșiei noastre ne depărtează pururea cu privirea înainte sau înapoi; fericirea o vedem tot dincolo de orizonul nostru.
Cu ce nătângie ne ținem de cele mai mici suvenire!
Ce înrâurire au asupra noastră o melodie nesimțitoare poate pentru toți, o privire a cerului, vederea sau mirosul unor floricele pe care alții le calc în picioare cu nebăgarea de seamă.
Așadar, mă veți ierta că vorbesc cu complacere de Vergiss-mein-nicht, floricică cu petalele de un albastru deschis, cu frunzele verde închis, pe care svițerii o numesc iarba mărgăritarului,
care crește pe malul râurilor și a lacurilor, avându-și pururea picioarele scăldate în apă.
Dar pentru poetul făr amor, pentru acel a cărui suflet a fost sfărâmat de chinurile unui amor viclean, aurul e numai aur, metal ca și ferul și plugul.
Lauda nu este decât o groasă tămâie ce amețește capul; cununele de flori sunt cununi de spini care acopăr fața lui galbănă de sânge și de sudoare.
Heinrich lăsase la Maiensa o fată care aștepta înturnarea lui; care să deștepta noaptea când era furtună și să ruga lui Dumnezeu pentru dânsul.
După trei ani el s-a înturnat bogat și vestit.
Multă vreme înaintea înturnărei sale, Măria auzise numele lui amestecat cu lauda și amirarea; și, prin o nobilă încredire,
ea știa că nici lauda nici amirarea nu dasă amorezului ei atâta fericire și trufie precât îi va da cea întăi căutătură a junei fete ce-l aștepta de atâta vreme.
Când Heinrich văzu de departe fumul orașului său,
s-a oprit cuprins de bucurie și, puindu-se pe iarba verde, a cântat un cântec curat și melanholic, precum este fericirea.
A doua zi pe la apusul soarelui, clopotele răsunară ca să vestească însoțirea lui Heinrich și a Măriei la răsărirea luceafărului.
Este un mormânt la Maiensa, dar fiindcă numele ce a fost săpat pe el s-a șters, mormântul nu să știe a cui a fost; însă lăcuitorii spun că ar fi a unui cântăreț (menestrel) neamț, muzicant și poet.
Cântărețul acela să numea Heinrich și, fiindcă versurile sale era toate în lauda femeilor și mai ales a Măriei, îi zicea Heinrich Frauenlob, adică poetul femeilor.
El plecasă sărac ca să cutriere Alemania și să-și caute norocul prin romanțele și talentul său, măcar că nu dorea pentru sine nici aur, nici slavă.
Aurul e de dorit când poate sluji spre împodobirea femeii ce iubești. Când îți trebuie ca să tinzi bogate covoare subt picioarele ei - ce s-ar răni atingându-să de pământ - sau să reverși în preajma-i parfumuri mai puțin mirositoare decât răsuflul ei.
Slava e de dorit când poetul poate pune pe o frunte blondă și parfumată cununele ce cad pe fruntea lui, când laudele ce îi dau lui ajung, ca o dulce armonie, până la auzul femeii ce iubește.
în momentul acesta, amândoi să primbla singuri pe aleea ce să-ntinde de-a lungul Rinului.
S-au pus unul lângă altul pe un covor de mușchi, privin dusă în tăcere, hrăpiți de fericire.
Aceea ce să petrecea în sufletul lor nu să poate tălmăci cu vorbe de om.
Văpseaua puternică pe care soarele o lasă la orizon să făcuse mai albă și umbra înainta pe cer de la răsărit la apus.
Amândoi au înțăles că trebuie să să ducă.
Măria vru să învecinicească pomenirea astei frumoase seri, și arătă cu mâna lui Heinrich niște Vergiss-mein-nicht pe malul râului.
Heinrich alergă și culesă florile: dar, lunecând, căzu în apă.
De două ori apa îl aduse în față și iarăși îl apucă.
La cea a doua oară, el înturnă o de pe urmă căutătură spre malul unde era Măria și, rădicând brațul, îi aruncă florile culese pentru ea.
Voi să strige, apa îl înădușă; să cufundă și apa își reluă cursul, și râul rămasă neted ca o sticlă.
Măria a murit fecioară
Într-un schit de călugărițe.
Au tălmăcit tristul adio a lui Heinrich și floricica albastră au numit: Vergiss-mein-nicht, adecă: Nu mă uita!