Ce nu-mi dă Dumnezeu mie
Un glas tare, sunător,
Ca să cânt, o, Românie,
Al tău falnic viitor!
Ce nu-mi dă, printr-o suflare,
Versuri pline de dulceți,
Ca s-arăt într-o cântare,
Ale tale frumuseți!
Cu ce dulce mulțumire
M-aș cerca a le descri!
În ce farmec, ce uimire
Aș ști poate-a le-nveli!
Aș culege flori și stele
P-al tău cer, pe ai tăi munți,
Și aș împleti cu ele
Cununi pentru-a tale nunți.
Vieața mea cu bucurie
Mi-aș sdrobi-o-n fala ta,
Ș-apoi moartea las' să vie!
Nemurire-ar fi a ta.
Te-aș urca, mândră și tare,
Pe un tron scânteietor;
Te-aș face eu mai mare;
Asta-i singurul meu dor!
Căci, o spun plin de mândrie,
Te iubesc, țărm părintesc,
Cu o dragoste mai vie
Decât toate ce iubesc.
Te iubesc fără de preget
Cu acel nestins amor,
Ce unește-al nostru suflet
De pământul trecător.
Te iubesc numai pe tine
P-acest larg întins pământ,
Și nici cerul pentru mine
Nu se pare-a fi mai sfânt.
Dacă toți câți nasc în tine
Așa dragoste-ar simți,
Poate-ai fi și tu mai bine,
Poat-atât n-ai suferi.
Însă, vai! mulți te apasă,
Mulți din sângele-ți trăiesc
Și de doru-ți nu le pasă,
Căci chiar ei te asupresc.
Dar, fugiți gândiri nouroase,
Ce fericea-mi ofiliți!
Când văd malurile-mi frumoase,
Măcar un minut fugiți!
În a' Dunării talazuri
Ce s-afundă în senin,
Voi s-arunc orice necazuri,
Voi să-nec orice suspin.
Sunt ferice că-mi văd țara,
Văd curgând Dunărea lin;
Sub cer neted văd cum seara
Malul e de taine plin.
Sus în deal, peste câmpie,
În pustiul Bărăgan
Este scumpa mea moșie
Cu movila-i de Roman.
Acolo, în nepăsare
Treceau veseli juni-mi ani.
Au trecut! Și mă-ntreb: "Oare
Cei ce vin fi-vor dușmani?"
Însă inima-mi tresare
Când gândesc a revedea
Pe pământ, câmpia mare
Și pe ceruri, a mea stea,
Steaua ceea favorită,
Ce gându-mi copilăresc
O închipuia unită
De pământul românesc.
Printr-o coardă aurită
Una d-alta le legam,
Iar la țara mea iubită,
Privind cerul, îi șopteam:
"Precum acea stea lucește
Printre stelele cerești,
Așa inima-mi dorește
Printre țări, tu să domnești!
Precum vecinic ea colindă
Prin eterul luminos,
Tot asemeni, triumfândă,
Voi s-apuci un drum glorios!"
Deci, prin tainică-armonie,
Fii legată d-acea stea,
Căci a mea copilărie
Vedea fericirea-n ea.
Orice vis de norocire,
Ale slavei măguliri,
Mi-aruncau câte-o zâmbire
Prin gingașe licuriri.
Acea stea atât iubită
Îmi vădea un rai ceresc;
Iar când raza-i aurită
Scălda țărmul părintesc,
Eu vedeam soarta-i duioasă
Nălucită-n viitor,
Ș-a mea inimă voioasă
Sălta vesel și ușor!
Un glas tare, sunător,
Ca să cânt, o, Românie,
Al tău falnic viitor!
Ce nu-mi dă, printr-o suflare,
Versuri pline de dulceți,
Ca s-arăt într-o cântare,
Ale tale frumuseți!
Cu ce dulce mulțumire
M-aș cerca a le descri!
În ce farmec, ce uimire
Aș ști poate-a le-nveli!
Aș culege flori și stele
P-al tău cer, pe ai tăi munți,
Și aș împleti cu ele
Cununi pentru-a tale nunți.
Vieața mea cu bucurie
Mi-aș sdrobi-o-n fala ta,
Ș-apoi moartea las' să vie!
Nemurire-ar fi a ta.
Te-aș urca, mândră și tare,
Pe un tron scânteietor;
Te-aș face eu mai mare;
Asta-i singurul meu dor!
Căci, o spun plin de mândrie,
Te iubesc, țărm părintesc,
Cu o dragoste mai vie
Decât toate ce iubesc.
Te iubesc fără de preget
Cu acel nestins amor,
Ce unește-al nostru suflet
De pământul trecător.
Te iubesc numai pe tine
P-acest larg întins pământ,
Și nici cerul pentru mine
Nu se pare-a fi mai sfânt.
Dacă toți câți nasc în tine
Așa dragoste-ar simți,
Poate-ai fi și tu mai bine,
Poat-atât n-ai suferi.
Însă, vai! mulți te apasă,
Mulți din sângele-ți trăiesc
Și de doru-ți nu le pasă,
Căci chiar ei te asupresc.
Dar, fugiți gândiri nouroase,
Ce fericea-mi ofiliți!
Când văd malurile-mi frumoase,
Măcar un minut fugiți!
În a' Dunării talazuri
Ce s-afundă în senin,
Voi s-arunc orice necazuri,
Voi să-nec orice suspin.
Sunt ferice că-mi văd țara,
Văd curgând Dunărea lin;
Sub cer neted văd cum seara
Malul e de taine plin.
Sus în deal, peste câmpie,
În pustiul Bărăgan
Este scumpa mea moșie
Cu movila-i de Roman.
Acolo, în nepăsare
Treceau veseli juni-mi ani.
Au trecut! Și mă-ntreb: "Oare
Cei ce vin fi-vor dușmani?"
Însă inima-mi tresare
Când gândesc a revedea
Pe pământ, câmpia mare
Și pe ceruri, a mea stea,
Steaua ceea favorită,
Ce gându-mi copilăresc
O închipuia unită
De pământul românesc.
Printr-o coardă aurită
Una d-alta le legam,
Iar la țara mea iubită,
Privind cerul, îi șopteam:
"Precum acea stea lucește
Printre stelele cerești,
Așa inima-mi dorește
Printre țări, tu să domnești!
Precum vecinic ea colindă
Prin eterul luminos,
Tot asemeni, triumfândă,
Voi s-apuci un drum glorios!"
Deci, prin tainică-armonie,
Fii legată d-acea stea,
Căci a mea copilărie
Vedea fericirea-n ea.
Orice vis de norocire,
Ale slavei măguliri,
Mi-aruncau câte-o zâmbire
Prin gingașe licuriri.
Acea stea atât iubită
Îmi vădea un rai ceresc;
Iar când raza-i aurită
Scălda țărmul părintesc,
Eu vedeam soarta-i duioasă
Nălucită-n viitor,
Ș-a mea inimă voioasă
Sălta vesel și ușor!
Acesta este un exercițiu de tastare la atingere pentru cursul de tastare AgileFingers. Tastând textul folosind tastatura, veți învăța să scrieți mai repede. Bucurați-vă de tastând!