A fost odată
Ca niciodată,
Dacă n-ar fi
Nu s-ar povesti
pe vremea când chiar și dobitoacele ajungeau să se facă domni și boieri aci pe pământ..., a fost un pui de leu, mândru și frumos, carele, fiind el din viță de domni, fiarele și lighioanele îl aleseră pe dânsul ca să fie peste ele mai mare, și de aceea îi și ziseră Leonilă împărat.
Aflând însă Leonilă împărat că dobitoacele nu trăiesc în bună pace și că cele mai tari jefuiesc pe cele mai slabe, fără măcar să ceară voie de la dânsul, el hotărî într-o zi să adune la sfat pe toți supușii săi, ca să le dea de știre cum că voiește cu tot dinadinsul ca lucrurile să meargă într-altfel pe viitor. De aceea, îndată trămise preste tot locul porunci strașnice ca toți de acum înainte să aibă a trăi în cea mai bună înțelegere și ca să nu mai fie voie a se face cuiva vreo nedreptate, fără de știrea și de învoirea împărăției. Totdeodată, porunci să se cheme la curtea domnească tot neamul dobitocesc. Atunci veniră din toate părțile păsări, lighioane și fiare, animale de tot felul, care mai mari, care mai mici și toate se închinară împăratului și îi mulțumiră din băierile inimei pentru porunca înțeleaptă ce dedese. Dar pe când toate căpeteniile dobitocești se adunase la curtea împărătească ca să ție sfat, deodată se lăți vestea cum că unul numai dintre fruntași lipsea și că acela cu nici un preț nu dorește să vină. Acesta era chiar jupân Rănică Vulpoiul, lighioană vicleană și pricepută. Lesne înțeleseră toți pentru ce nu cuteza să-și arate fața dinaintea împăratului; căci pretutindeni erau cunoscute multele mișelii ce el făcuse, călcând și puind pe tot minutul la uitare poruncile date de stăpânire. Și adevărul era că toate dobitoacele veniseră cu câte o plângere împotriva lui, afară numai de buna lui rudă, vătaful Bursucel.
Mai întâi ieși cu jalbă vornicul Lupu Falcă-Lată, cerând să i se facă dreptate pentru toate necuviințele cu care jupân Rănică Vulpoiul îndrăznise a se purta către soția și către copiii d-sale. Apoi se arătă cu plângere tot împotriva lui, aprodul Potaie Dulău și medelnicerul Urechilă Iepuraș; dar cel care din toți zbiera mai tare și mai fără de șir era chiar Măgărilă vechilul, pe care îl alesese de avocat dobitoacele cele mai puține la minte. Îndată însă ce toți aceștia își sfârșiră pârile și jeluirile lor, vătaful Bursucel, ca o rudă bună, începu să apere cu vorba pe verișorul său Vulpoiul și p-aci p-aci era să-l scape de orice osândă, când deodată se repezi în mijlocul adunării, cu penile și cu creasta zbârlite, vestitul logofăt Cucurigu Cocoș, carele, în gura mare, declară tuturor că jupânul Rănică i-a fost ucis pe pruncii și pe pruncele d-sale:
- Împărate! - strigă bietul Cucurigu - fă dreptate celui mai nefericit dintre Cocoși. Cocoana Cloșcă, soția mea, scosese o spuză, o mândrețe de puișori și cu toții împreună trăiam noi norociți, sub paza câtorva dulăi din cei mai voinici. Dar într-o zi, mișelul acela de Rănică veni în bătătură la noi, îmbrăcat cu o rasă călugărească și prefăcându-se că învață pe dinafară porunca măriei-tale, ca s-o aibă în veci aminte. Noi, biet, amăgindu-ne de haina lui cea mincinoasă, nu ne-am temut de dânsul, ci am urmat a colinda răsipiți d-a lungul gardului, ba chiar și de a rătăci prin bălării, departe de paznicii noștri. Atunci, vai! Vicleanul, îndată ce ne simți fără de apărare, dete năvală printre sărmanii puișorii mei și pe câți dintr-înșii apucă, pe toți îi sugrumă. Iată, privește: puica mea cea mai iubită zace aci moartă dinaintea măriei-tale, și eu, mărite împărate, cu lacrimile în ochi cer să mi se facă dreptate!
Leonilă împărat se supără foarte și se întristă adânc de acestea: deci nu voi să mai dea crezământ spuselor și apărărilor vătafului Bursucel. Îndată porni pe banul Martin Ursul, unul din cei mai de frunte boieri ai curții, pentru ca, cu voie, fără voie, să-i aducă pe vinovatul Rănică. Acesta însă, ocolind primejdia, făcu bună primire banului Ursul și-i făgădui că va merge cu dânsul; dar mai nainte de plecare, îl pofti ca să-i arate un loc unde el zicea că se pot găsi mulți faguri de miere, de cei ce plac așa de mult urșilor. Când ajunseră însă la un loc cunoscut de Rănică, el dete brânci Ursului, și acesta căzu, biet, cu piciorul prins într-o cursă; iar Vulpoiul fugi p-aci ți-e drumul, râzând cu hohote și strigând mereu:
- Joacă bine, moș Martine!
Să-ți dau miere de albine.
Abia scăpă sărmanul Urs din cursă, lăsând în mâinile sătenilor vecini, care umblau să-l ucidă de bătăi, jumătate blana de pe dânsul și mai ales coada întreagă. Vezi de aceea nici nu mai are ursul coadă! Așa jumulit, beteag și rușinat, el se întoarse înapoi la curtea lui Leonilă.
Împăratul, mânios tare, trămise atunci pe postelnicul Motan Cotoiul, carele era vestit prin iscusința lui, cu poruncă să aducă cu orice preț pe Rănică; dar nici p-acesta nu-l lăsă Vulpoiul nepăcălit. El îl tot mână cu vorba, îl lăudă că e vânătorul cel mai minunat și, puindu-i mândria în joc, îl îndemnă în sfârșit să se cerce a vâna șoareci și chițcani într-un hambar întunecos, unde știa bine că sunt întinse lațuri pentru ca să se prinză într-însele dihorii și alte lighioane stricăcioase. Bietul Motan, picând și el în capcană, miorlăia de durere și de frică dinlăuntru; iar Rănică, bătând cu laba în păreții hambarului, îi striga de afară râzând:
- Tprruț, pisică! Tprruț, motan!
Prins-ai șoarec ori chițcan?
Postelnicul Cotoi mâncă și el o bătaie bună ca văru-său banul Ursul și se întoarse la curte, plouat ca vai de dânsul și cu coada între picioare. Atunci, toți într-o unire, osândiră la moarte pe jupân Rănică Vulpoiul, pentru că nu ținuse în seamă poruncile împărătești și își bătuse joc de trimișii stăpânirii.
Ca niciodată,
Dacă n-ar fi
Nu s-ar povesti
pe vremea când chiar și dobitoacele ajungeau să se facă domni și boieri aci pe pământ..., a fost un pui de leu, mândru și frumos, carele, fiind el din viță de domni, fiarele și lighioanele îl aleseră pe dânsul ca să fie peste ele mai mare, și de aceea îi și ziseră Leonilă împărat.
Aflând însă Leonilă împărat că dobitoacele nu trăiesc în bună pace și că cele mai tari jefuiesc pe cele mai slabe, fără măcar să ceară voie de la dânsul, el hotărî într-o zi să adune la sfat pe toți supușii săi, ca să le dea de știre cum că voiește cu tot dinadinsul ca lucrurile să meargă într-altfel pe viitor. De aceea, îndată trămise preste tot locul porunci strașnice ca toți de acum înainte să aibă a trăi în cea mai bună înțelegere și ca să nu mai fie voie a se face cuiva vreo nedreptate, fără de știrea și de învoirea împărăției. Totdeodată, porunci să se cheme la curtea domnească tot neamul dobitocesc. Atunci veniră din toate părțile păsări, lighioane și fiare, animale de tot felul, care mai mari, care mai mici și toate se închinară împăratului și îi mulțumiră din băierile inimei pentru porunca înțeleaptă ce dedese. Dar pe când toate căpeteniile dobitocești se adunase la curtea împărătească ca să ție sfat, deodată se lăți vestea cum că unul numai dintre fruntași lipsea și că acela cu nici un preț nu dorește să vină. Acesta era chiar jupân Rănică Vulpoiul, lighioană vicleană și pricepută. Lesne înțeleseră toți pentru ce nu cuteza să-și arate fața dinaintea împăratului; căci pretutindeni erau cunoscute multele mișelii ce el făcuse, călcând și puind pe tot minutul la uitare poruncile date de stăpânire. Și adevărul era că toate dobitoacele veniseră cu câte o plângere împotriva lui, afară numai de buna lui rudă, vătaful Bursucel.
Mai întâi ieși cu jalbă vornicul Lupu Falcă-Lată, cerând să i se facă dreptate pentru toate necuviințele cu care jupân Rănică Vulpoiul îndrăznise a se purta către soția și către copiii d-sale. Apoi se arătă cu plângere tot împotriva lui, aprodul Potaie Dulău și medelnicerul Urechilă Iepuraș; dar cel care din toți zbiera mai tare și mai fără de șir era chiar Măgărilă vechilul, pe care îl alesese de avocat dobitoacele cele mai puține la minte. Îndată însă ce toți aceștia își sfârșiră pârile și jeluirile lor, vătaful Bursucel, ca o rudă bună, începu să apere cu vorba pe verișorul său Vulpoiul și p-aci p-aci era să-l scape de orice osândă, când deodată se repezi în mijlocul adunării, cu penile și cu creasta zbârlite, vestitul logofăt Cucurigu Cocoș, carele, în gura mare, declară tuturor că jupânul Rănică i-a fost ucis pe pruncii și pe pruncele d-sale:
- Împărate! - strigă bietul Cucurigu - fă dreptate celui mai nefericit dintre Cocoși. Cocoana Cloșcă, soția mea, scosese o spuză, o mândrețe de puișori și cu toții împreună trăiam noi norociți, sub paza câtorva dulăi din cei mai voinici. Dar într-o zi, mișelul acela de Rănică veni în bătătură la noi, îmbrăcat cu o rasă călugărească și prefăcându-se că învață pe dinafară porunca măriei-tale, ca s-o aibă în veci aminte. Noi, biet, amăgindu-ne de haina lui cea mincinoasă, nu ne-am temut de dânsul, ci am urmat a colinda răsipiți d-a lungul gardului, ba chiar și de a rătăci prin bălării, departe de paznicii noștri. Atunci, vai! Vicleanul, îndată ce ne simți fără de apărare, dete năvală printre sărmanii puișorii mei și pe câți dintr-înșii apucă, pe toți îi sugrumă. Iată, privește: puica mea cea mai iubită zace aci moartă dinaintea măriei-tale, și eu, mărite împărate, cu lacrimile în ochi cer să mi se facă dreptate!
Leonilă împărat se supără foarte și se întristă adânc de acestea: deci nu voi să mai dea crezământ spuselor și apărărilor vătafului Bursucel. Îndată porni pe banul Martin Ursul, unul din cei mai de frunte boieri ai curții, pentru ca, cu voie, fără voie, să-i aducă pe vinovatul Rănică. Acesta însă, ocolind primejdia, făcu bună primire banului Ursul și-i făgădui că va merge cu dânsul; dar mai nainte de plecare, îl pofti ca să-i arate un loc unde el zicea că se pot găsi mulți faguri de miere, de cei ce plac așa de mult urșilor. Când ajunseră însă la un loc cunoscut de Rănică, el dete brânci Ursului, și acesta căzu, biet, cu piciorul prins într-o cursă; iar Vulpoiul fugi p-aci ți-e drumul, râzând cu hohote și strigând mereu:
- Joacă bine, moș Martine!
Să-ți dau miere de albine.
Abia scăpă sărmanul Urs din cursă, lăsând în mâinile sătenilor vecini, care umblau să-l ucidă de bătăi, jumătate blana de pe dânsul și mai ales coada întreagă. Vezi de aceea nici nu mai are ursul coadă! Așa jumulit, beteag și rușinat, el se întoarse înapoi la curtea lui Leonilă.
Împăratul, mânios tare, trămise atunci pe postelnicul Motan Cotoiul, carele era vestit prin iscusința lui, cu poruncă să aducă cu orice preț pe Rănică; dar nici p-acesta nu-l lăsă Vulpoiul nepăcălit. El îl tot mână cu vorba, îl lăudă că e vânătorul cel mai minunat și, puindu-i mândria în joc, îl îndemnă în sfârșit să se cerce a vâna șoareci și chițcani într-un hambar întunecos, unde știa bine că sunt întinse lațuri pentru ca să se prinză într-însele dihorii și alte lighioane stricăcioase. Bietul Motan, picând și el în capcană, miorlăia de durere și de frică dinlăuntru; iar Rănică, bătând cu laba în păreții hambarului, îi striga de afară râzând:
- Tprruț, pisică! Tprruț, motan!
Prins-ai șoarec ori chițcan?
Postelnicul Cotoi mâncă și el o bătaie bună ca văru-său banul Ursul și se întoarse la curte, plouat ca vai de dânsul și cu coada între picioare. Atunci, toți într-o unire, osândiră la moarte pe jupân Rănică Vulpoiul, pentru că nu ținuse în seamă poruncile împărătești și își bătuse joc de trimișii stăpânirii.