O! țara mea iubită! o! mândră Românie! Pământ cu râuri d-aur sub boltă azurie! Tu, mumă iubitoare a fii nesimțitori Ce-adânca ta durere nu poate să re-nvie! Trecut-au fericirea-ți ș-a tale sărbători, Cum trec l-al toamnei crivăț plăpânde dalbe flori! Când fiii tăi s-adapă cu laptele-ți cel dulce, Și când cosesc ei spicul ce sânul tău aduce, Se mai gândesc ei oare la sfântul legământ Ce ți-au jurat odată, în timpuri mai ferice: "Să apere cu brațul străbunul lor pământ, Până și cel din urmă va zace în mormânt?" Nu,... a patriei iubire a stins a sa făclie! De vechi făgăduințe nu va nimeni să știe; Dac-a jurat strămoșul, nepotul a uitat, Nu,... nu mai e Românul acel ce-n bătălie Uita că copilașii, sărmanii! zac în sat, Lipsiți de hrana zilei,... când țara-i de scăpat! Era vremea p-atuncea de n-avea păs săteanul Când cete mii și sute, când Ungurul ș-Osmanul Zdrobiau a lui altare și pustiau cumplit! Când se sculau Românii, pe loc perea dușmanul! Vai! Dunărea spumată ș-Ardealul îngrozit Au fost adesea marturi l-al lor măcelărit! Românii d-acum însă trăesc cu umilința! Aci lanțuri d-aramă înjugă conștiința, Colo pulbere d-aur ascunde putregai. Străina uneltire revarsă neștiința Ș-a țării neatârnare e numai ca un pai, Luptându-se în viscol cu crivețe de plai. Dar țara-i tot aceea, frumoasă, roditoare; Tot limpede e cerul, câmpia zâmbitoare, Și munții cu pâraie, cu piscuri, cu zăpezi; Și nopțile de vară tot sunt încântătoare. Cu fața-ți argintie, tu, lună! scânteiezi Și prin desiș, în crânguri, ca flacări văpăiezi! E mută însă firea, când omul n-o învie, Când el nu varsă într-însa suflarea lui cea vie, Când duhul libertății e stins și nimicit. Ah! vai de acea țară, - cât de bogată fie, - Ai cării fii duc jugul cu cuget umilit... D-asupra ei rușinea întinde-un văl cumplit! S-a stins, la noi, s-a stins virtutea strămoșească; Trecut-au vremi de trudă, de luptă vitejească, De aspră voinicie pe câmpuri de omor. În sânul României acum va să-nflorească O floare care varsă miros încântător, A păcii dulce floare, al artelor izvor. Să vină cântărețul al gloriei trecute, Să verse focul vieții în strofele-i plăcute, Serbând și veștezi lauri, și dafini viitori, Ș-atunci vor suna iarăși acordurile mute; În vinele române vor fulgera fiori Și orizonul țării nu va mai fi cu nori! Sosi-vei, timp ferice, când trista Românie, Ștergând a sa plânsoare, cu mândră bucurie, Își va vedea feciorii slăviți între popoare, Nălțând semeți o frunte ce-n oarba lor mânie Vrăjmașii țării noastre cătau să o doboare, Dar care-o vor încinge cununi isbânditoare! Atuncea vor renaște virtuțile străbune; Românul va fi încă vestit prin fapte bune. Dar geniul pe dânsul atunci îl va mâna Și vorba-i mai puternic atunci o să răsune. Acela este țelul! Acolo vei căta, O! patrie română, o! scumpă țara mea! Să furi ca Prometeu, scânteia ce nu pere, S-apuci glorioasa cale spre luminoase sfere Și, despicând tăria în zboru-ți prelungit, Să cânți cu glas d-aramă măreața-ți renviere, Și limpedea-ți cătare, în vecinicul zenit, La steaua nemuririi s-aținte neclintit!