Zilele următoare mă duceam mai întâi la gară, apoi la minister.
La gară îmbulzeala nu contenea, poate chiar sporea. Oamenii se repezeau orbește asupra vagoanelor,
își lăsau bagajele, țipau, se ghionteau, plângeau, se cățărau pe scări, pe coperișe, se rostogoleau prin murdărie și noroi…
Nicio sforțare nu era prea mare pentru a dobândi un locșor.
Trenurile plecau unul după altul, și mulțimea totuși creștea neîncetat, mulțimea, care n-avea alt gând decât plecarea…
La minister încetase orice activitate serioasă.
Funcționarii se adunau prin câte un birou, cu fețele îngrijorate, spăimântate, discutând plecarea sau rămânerea.
S-a aflat că directorii au plecat împreună cu câte două-trei ajutoare, aproape pe furiș.
Toți ceilalți rămân aici, din ordin… și sub amenințare de destituire… Totuși, discuțiile continuă, și în fiecare zi sunt mai puțini cei ce iau parte.
Nicio amenințare nu e în stare să-i oprească…
Se vor plăti lefurile pe trei luni… în curând; se lucrează la state… Pe urmă? Pe urmă, ce-o vrea Dumnezeu!…
În fiecare seară viu acasă cu hotărârea că mâine plecăm, și în fiecare dimineață amânăm…
Sfaturile nopții sunt îngrozitoare, ele îți arată argumentele, mizeriile, nenorocirile.
- Cred că mâine luăm leafa… Atunci poimâine plecăm, irevocabil!
Asta miercuri seara.
Noaptea am petrecut-o pe jăratec. În noaptea aceea de-abia mi-am adus aminte că sunt ardelean.
Și când mi-am adus aminte, mi-a venit să sar din pat, să pornesc pe loc, oricum, pe jos, numai să nu mai fiu aici.
Mi se părea mereu că aud, înfundate, bubuituri de tunuri. Poate că mâine nemții vor intra.
Cine să știe? Comunicatele sunt atât de zgârcite… Și atunci?
Am început să blestem pe căpitanul de la Ministerul de Război, pe cel ce m-a amânat până ce azi am ajuns în halul în care sunt…
Nenorocirea cea mai mare, când ai vreme s-o cântărești, parcă se mai ușurează. M-am pus s-o cântăresc fără să vreau.
Adică ce-ar fi dacă m-ar prinde aici nemții? Au venit singure răspunsurile.
În cazul cel mai rău, m-ar considera dezertor austriac, deși nu sunt, m-ar mai face agitator iredentist și cine știe mai ce,
m-ar trimite la un tribunal militar, sau poate nici nu m-ar mai judeca, și m-ar împușca sau m-ar spânzura, după cum ar crede de cuviință.
Sau, presupunând un caz mai puțin rău, m-ar înrola la austriaci și m-ar trimite în foc, să mă bat pentru ei, undeva, poate chiar pe frontul nostru…
Dar dacă aș avea vreun noroc mare? Dacă nici nu s-ar sinchisi de mine? La urma urmelor, s-ar putea și asta.
Sunt doar de-atâta vreme în țară și de atâta vreme nu mai am nicio legătură cu "patria" ungurească…
Pentru dânșii eu nu pot fi decât un zero care nu multiplică și nu împarte…
Da, dar… Nu se va găsi, oare, nimeni să mă denunțe, din răzbunare sau din simplă plăcere?…
Pot eu să-mi încredințez soarta unei speranțe atât de deșarte?
Nu, nu… S-a hotărât! Îndată ce luăm leafa, pornim. Cel puțin acolo voi fi scăpat de amenințarea aceasta… Cel puțin atâta.
În clipa următoare, însă, răsare întrebarea: dar acolo, ce?
Și răspunsurile, cu toate că nu sunt atât de precise, sunt tot negre. Ziarele repetă într-una să stea lumea pe loc, să nu plece decât cei cu obligații militare.
Și dau argumente, multe, de ce să nu plece. Eu la ce plec? Obligații militare? Cât le-am dorit, cât le-am cerut, cât m-am silit să le am! Zadarnic!
Hârtiile mele, săracele, poate că obsedează și astăzi pe bietul căpitan. O, dacă ar fi fost rezolvate, n-aș mai avea acuma frământările acestea.
Aș fi și eu mândru… Dar așa… Cum plec, de ce plec, la ce plec? Numai fiindcă vine primejdia mea? Ce să fac acolo? Singur nu pot merge.
Sau poate că da? S-ar simplifica grozav… Cum rămân însă aici nevasta și copiii? Cum?… Și dacă-i iau cu mine, unde-i duc, la ce?…
Poate că totuși se va rezolva situația mea acolo… Poate? Trei luni de zile n-au fost de ajuns să se rezolve aici, unde era ordine. Ce va fi acolo?…
Șovăirea aceasta mă sugruma. Iată începutul sfârșitului. Șovăirea ucide.
Cu o sforțare bruscă, am întrerupt-o. A doua zi m-am repezit la gară, să iau bilete. Ce să mă mai gândesc, să cumpănesc?
Trebuie să plecăm deocamdată, pe urmă vom vedea ce-o fi… Trei ceasuri m-am zbătut în fața ghișeelor închise.
Se anunțase că nu se mai liberează bilete, și totuși ne-am războit acolo sute de oameni, cu același gând, cu aceeași nădejde.
Pe urmă, încetul cu încetul, ne-am potolit, ne-am rărit. Unii își croiau drum spre peron, să se cațăre de tren oricum, alții ne-am întors pleoștiți acasă… Vom reveni.
După amiazi, mâine… Mai e încă vreme…
Cotesc din Calea Gri viței pe Calea Victoriei. Trăsurile sunt mai rare. Țârâie o ploaie plicticoasă.
Deodată se aude o răbufneală surdă, foarte depărtată. Câțiva oameni se opresc în drum, se uită pe sus… De-abia mai fac câțiva pași, altă bubuitură, tot înfundată…
Geamul unei vitrine tremură… Da, da, tunurile… îmi grăbesc mersul… Nu mai e vreme… Nu mai e…
La gară îmbulzeala nu contenea, poate chiar sporea. Oamenii se repezeau orbește asupra vagoanelor,
își lăsau bagajele, țipau, se ghionteau, plângeau, se cățărau pe scări, pe coperișe, se rostogoleau prin murdărie și noroi…
Nicio sforțare nu era prea mare pentru a dobândi un locșor.
Trenurile plecau unul după altul, și mulțimea totuși creștea neîncetat, mulțimea, care n-avea alt gând decât plecarea…
La minister încetase orice activitate serioasă.
Funcționarii se adunau prin câte un birou, cu fețele îngrijorate, spăimântate, discutând plecarea sau rămânerea.
S-a aflat că directorii au plecat împreună cu câte două-trei ajutoare, aproape pe furiș.
Toți ceilalți rămân aici, din ordin… și sub amenințare de destituire… Totuși, discuțiile continuă, și în fiecare zi sunt mai puțini cei ce iau parte.
Nicio amenințare nu e în stare să-i oprească…
Se vor plăti lefurile pe trei luni… în curând; se lucrează la state… Pe urmă? Pe urmă, ce-o vrea Dumnezeu!…
În fiecare seară viu acasă cu hotărârea că mâine plecăm, și în fiecare dimineață amânăm…
Sfaturile nopții sunt îngrozitoare, ele îți arată argumentele, mizeriile, nenorocirile.
- Cred că mâine luăm leafa… Atunci poimâine plecăm, irevocabil!
Asta miercuri seara.
Noaptea am petrecut-o pe jăratec. În noaptea aceea de-abia mi-am adus aminte că sunt ardelean.
Și când mi-am adus aminte, mi-a venit să sar din pat, să pornesc pe loc, oricum, pe jos, numai să nu mai fiu aici.
Mi se părea mereu că aud, înfundate, bubuituri de tunuri. Poate că mâine nemții vor intra.
Cine să știe? Comunicatele sunt atât de zgârcite… Și atunci?
Am început să blestem pe căpitanul de la Ministerul de Război, pe cel ce m-a amânat până ce azi am ajuns în halul în care sunt…
Nenorocirea cea mai mare, când ai vreme s-o cântărești, parcă se mai ușurează. M-am pus s-o cântăresc fără să vreau.
Adică ce-ar fi dacă m-ar prinde aici nemții? Au venit singure răspunsurile.
În cazul cel mai rău, m-ar considera dezertor austriac, deși nu sunt, m-ar mai face agitator iredentist și cine știe mai ce,
m-ar trimite la un tribunal militar, sau poate nici nu m-ar mai judeca, și m-ar împușca sau m-ar spânzura, după cum ar crede de cuviință.
Sau, presupunând un caz mai puțin rău, m-ar înrola la austriaci și m-ar trimite în foc, să mă bat pentru ei, undeva, poate chiar pe frontul nostru…
Dar dacă aș avea vreun noroc mare? Dacă nici nu s-ar sinchisi de mine? La urma urmelor, s-ar putea și asta.
Sunt doar de-atâta vreme în țară și de atâta vreme nu mai am nicio legătură cu "patria" ungurească…
Pentru dânșii eu nu pot fi decât un zero care nu multiplică și nu împarte…
Da, dar… Nu se va găsi, oare, nimeni să mă denunțe, din răzbunare sau din simplă plăcere?…
Pot eu să-mi încredințez soarta unei speranțe atât de deșarte?
Nu, nu… S-a hotărât! Îndată ce luăm leafa, pornim. Cel puțin acolo voi fi scăpat de amenințarea aceasta… Cel puțin atâta.
În clipa următoare, însă, răsare întrebarea: dar acolo, ce?
Și răspunsurile, cu toate că nu sunt atât de precise, sunt tot negre. Ziarele repetă într-una să stea lumea pe loc, să nu plece decât cei cu obligații militare.
Și dau argumente, multe, de ce să nu plece. Eu la ce plec? Obligații militare? Cât le-am dorit, cât le-am cerut, cât m-am silit să le am! Zadarnic!
Hârtiile mele, săracele, poate că obsedează și astăzi pe bietul căpitan. O, dacă ar fi fost rezolvate, n-aș mai avea acuma frământările acestea.
Aș fi și eu mândru… Dar așa… Cum plec, de ce plec, la ce plec? Numai fiindcă vine primejdia mea? Ce să fac acolo? Singur nu pot merge.
Sau poate că da? S-ar simplifica grozav… Cum rămân însă aici nevasta și copiii? Cum?… Și dacă-i iau cu mine, unde-i duc, la ce?…
Poate că totuși se va rezolva situația mea acolo… Poate? Trei luni de zile n-au fost de ajuns să se rezolve aici, unde era ordine. Ce va fi acolo?…
Șovăirea aceasta mă sugruma. Iată începutul sfârșitului. Șovăirea ucide.
Cu o sforțare bruscă, am întrerupt-o. A doua zi m-am repezit la gară, să iau bilete. Ce să mă mai gândesc, să cumpănesc?
Trebuie să plecăm deocamdată, pe urmă vom vedea ce-o fi… Trei ceasuri m-am zbătut în fața ghișeelor închise.
Se anunțase că nu se mai liberează bilete, și totuși ne-am războit acolo sute de oameni, cu același gând, cu aceeași nădejde.
Pe urmă, încetul cu încetul, ne-am potolit, ne-am rărit. Unii își croiau drum spre peron, să se cațăre de tren oricum, alții ne-am întors pleoștiți acasă… Vom reveni.
După amiazi, mâine… Mai e încă vreme…
Cotesc din Calea Gri viței pe Calea Victoriei. Trăsurile sunt mai rare. Țârâie o ploaie plicticoasă.
Deodată se aude o răbufneală surdă, foarte depărtată. Câțiva oameni se opresc în drum, se uită pe sus… De-abia mai fac câțiva pași, altă bubuitură, tot înfundată…
Geamul unei vitrine tremură… Da, da, tunurile… îmi grăbesc mersul… Nu mai e vreme… Nu mai e…