Cât ne-am schimbat de tare !
O ! mai să nu ne știm
Și totuși, suntem triști
Cum ne-am schimbat de tare ; zadarnic ne privim ;
Și cum îmi stai în față, jurat să nu te miști,
Tu-mi pari o nențeleasă și veșnică mustrare :
Cât ne-am schimbat de tare !
Și totuși suntem triști.
în casa noastră strâmtă, la masă mea tăcută,
Alăturea de mine ai stat de-atâtea ori,
Privindu-te cum gânduri mărețe te sărută Nu suntem și acuma, alături, gânditori ?
Ce ne-a-ntristat atuncea ?
De ce ești trist acum ? Aveam de mers atâta, și-am mers atâta drum !
O ! cât de lungă cale și cât de trist popas !
Am mers cu-atâta lume alături, și-ntr-un pas;
Și-n urma tuturora pe drumuri am rămas
.Să știm pe fiecare din mers și după glas !

Parc-am trecut prin viață de zeci de mii de ori !
Parc-am trăit, cu unul, în zeci de mii de inși !
Parc-am cules din parcuri cu zeci de mii de flori !
Parc-am suit toți munții, prapăstioși și ninși !
Și totuși, nicăirea n-am fost și n-am bătut,
Decât la câte-o poartă închipuită nouă,
Crezînd c-o să deschidă, cu mâinile-amândouă.
Acel ce stă năuntru, sau vesel, sau tăcut.
Și totuși, nicăirea nu ne-am oprit, - departe,
Părea că alte case ne-ar fi chemat mereu,
Cu-o masă pentru care hambare-or să-și deșerte,
Far'să mâncăm vreodată, la ea, nici tu, nici eu
Și totuși, nicăirea nu ne-am uitat, trecând
(Am stat la masă noastră târzii și obosiți),
Și nici un parc din lume nu ne-a oprit vreun gând,
Nici o cărare-ngustă, pe munți încărunțiți.
Și-acuma, când ne-ntoarcem, nu suntem mai bogați,
Căci tot ce-am strâns cu teamă și tot ce-am îndrăznit
Am dat la toți străinii, și-am împărțit la frați,
Când nici pe dânșii poate nu i-am îmbogățit.
Biet suflet fără aripi, atuncea, ce ne-apasă ?
Tristețea celor care nu le-am putut vedea ?
O fericire-ascunsă, departe, în vreo casă,
Păzită-atât de bine că n-am intrat în ea ?
în fața mea stai totuși, tăcut și obosit (Și eu sunt obosit),
Și lumea-ntreagă pare azi și mai obosită (Și inima-mi, năuntru se zbate obosită).
Iar
Viața, -n casă noastră, și ea s-a obosit.

Pe mâna mea-nghețată stă fruntea mea fierbinte...
Eu o credeam cupola de visuri îndrăznețe,
Și mă credeam castelul clădit de tinerețe
S-o poarte înainte.
Cupola asta însă s-a-ntunecat de mult !
Furtunile-s de vină sau soarele aprins;
Ori cel ce, stând-năuntru, clădirea și-a întins
În calea lor prea mult ?
Ce castelan amarnic !
Ce oști cari-au pierit!
Azi, singur el se zbate, prin camerele goale,
Pe lespezile albe, plâng grelele-i sandale -
Și, -n adâncimi, sunt glasuri ce gem la nesfârșit.
Iar sufletu-mi ascultă !
Și nu știu cine sapă,
Mereu, în temelia ce tremură mereu,
Ca timpul, cu-ncordare, temeinic ca o apă
Și nemilos ca gândul că nu e
Dumnezeu.
O ! nu știu cine sapă !
Sunt oștile pierdute,
Jertfite fără rost ?
Sau alți dușmani acuma, încet și pe tăcute,
S-au apropiat de ziduri, cu noaptea adăpost.
Și-au început să sape mai tare, și mai mult,
Cu brațele crispate, cu ură și cu sete ;
Iar greaua lor suflare e geamătul ce-ascult.
Și sufletu-mi ascultă !
Dar poate-i prea târziu
Și, chiar de-o fi devreme, castelul e pustiu.
Toxinul disperării zadarnic ar suna,
Iar mâna obosită abia l-ar legăna.

Și nu mai e nimica, și nu va fi mai trist;
Căci a săpat dușmanul cu-o mână de artist
Atâtea șanțuri negre, atâtea galerii
Pe sub castelu-acesta cu camere pustii,
Și-a pus atâta iarbă, să zvârle un oraș.
Iar castelanu-așteaptă, tremurător și laș.
Și nu mai e nimica.
Ce groaznică tăcere !
Tăcerea celor care se vor îndeplini.
Cupola asta-naltă vei ști pe ce putere
Clocotitoare șade doar când va izbucni
Și castelanu-așteaptă -
Și așteptarea însăși e un dușman intrat
Prin nu știu care poartă a vreunui turn surpat.
Și nu mai e nimica - nici frig, nici rău, nici bine.
(O pasăre ciudată pe-un turn a poposit.)
O!
Nu mai e nimica !
O șoaptă nu mai vine ;
Un glas nu mai tresare ; stă sângele-amorțit,
în tâmple nu mai bate, nici nu mai curge-n vine.
O!
Nu mai e nimica - nici frig, nici rău, nici bine.
Aprinde
Nebunia fitilu-i nezărit.
Iar sufletul așteaptă, tăcut și neclintit.