Erau unele cuvinte care dispăreau uneori din expresiile lui curente și care, după o trecere de timp, apăreau din nou, dar de astă dată nu în vocabularul lui, ci al ei, așa cum la munte un izvor poate intra sub pământ, pentru ca după un lung drum subteran să iasă din nou la suprafață, cu totul în altă parte însă. Pe buzele lui Ann, cuvinte uitate de el căpătau o nouă viață, iar în mâinile ei vioaie, gesturi pe care el le părăsise cândva reînviau cu un fel de fidelitate automată, care mai târziu avea să supraviețuiască poate iubirii lor sfârșite.

Cu niciun preț, cu niciun preț nu mai vreau să te văd, îi scrisese ea odată, după o ceartă, dar acel dublu cu niciun preț purta parcă în el însuși propria lui dezmințire, căci în timp ce Ann era convinsă că se vor despărți, limbajul ei păstra, ca pe un gaj de fidelitate, acel tic de a repeta două câte două cuvintele și în care, fără voia ei, stăruia amintirea lui Paul.

Dar apăreau alteori cuvinte și expresii noi, pe care el le auzea pentru întâia dată și pe care le reținea alarmat, întrebându-se de unde vin și bănuind că dincolo de de se ascunde o întreagă lume de întâmplări, de aventuri, de taine, pe care ar fi vrut să le descifreze.

În ultima vreme mai ales, vocabularul lui Ann suferise nenumărate mici inovații, și după fiecare despărțire mai lungă - fie că erau certați, fie că el trebuia să plece în provincie pentru diverse procese, fie, în sfârșit, că ea era prea ocupată cu lucrul - când se regăseau, el descoperea cu dezolare noi schimbări în felul ei de vorbă, noi gesturi sau noi cuvinte.

E rulant, spunea Ann de la un timp când ceva i se părea excesiv de comic, și atunci dădea capul pe ceafă, râzând zgomotos, cu toată gura deschisă. Și cu insistența ei copilăroasă de a repeta un cuvânt nou, pentru că o amuza să-l audă, așa cum ar fi amuzat-o să deschidă și să închidă de nenumărate ori o brichetă sau o pudrieră nouă, spunea de zeci de ori pe zi, despre orice lucru, despre orice prostie, e rulant, e rulant, e rulant… De fiecare dată, Paul tresărea străpuns, căci i se părea că dincolo de această vorbă e o privire de bărbat, bărbatul de la care Ann va fi deprins noul ei cuvânt preferat. Era tentat s-o întrebe, ca și cum ar fi văzut în degetul ei un inel necunoscut: Spune! De unde îl ai? Cine ți l-a dat?

Era în argoul ei de pictoriță o expresie care la început îl încântase, dar care mai târziu, printr-o secretă deviere de sens, îi devenise de nesuportat: Mă duc la motiv.

A se duce la motiv însemna pentru Ann a regăsi un anumit loc, unde să-și fixeze șevaletul, a regăsi un anumit punct dinainte fixat - un pom, o casa, o piatră - care îi delimita 'pe teren' peisajul pe care începuse să-l picteze.

Motivele Annei erau de nepătruns. Uneori, primăvara mai ales, sau spre sfârșitul toamnei, la începutul lui martie sau la sfârșit de octombrie, când era prea devreme sau prea târziu ca să plece la Balcic, îl ruga pe Paul, dar asta cu totul în primele timpuri ale dragostei lor, când ea avea sentimentul că-i cere astfel o mare favoare, îl ruga să iasă cu ea afară din oraș, dincolo de Herăstrău, sau și mai des, pentru că locurile erau mai puțin cunoscute, dincolo de Filaret, dincolo de moara lui Ciurel, în căutare de 'motive'.