Totul ar fi trebuit să împiedice această târzie castitate. Exemplul prietenelor, moravurile libere ale cartierului, viața ei amărâtă și fără bucurii. Când am cunoscut-o eu, era o fată de douăzeci de ani, greoaie, țeapănă, cu privirea ștearsă, cu obrazul noduros. Mă întrebam uneori, cum va fi fost ea pe vremuri, în copilărie, și cu orice efort de imaginație, nu puteam să mi-o închipui.

Era, la drept vorbind, un animal blând și, așa urâtă cum era, avea uneori un aer resemnat, care îmi plăcea. Astăzi încă, după atâta vreme, nu mă pot gândi la ea fără nu știu ce tristă prietenie și gândul de a-i scrie povestea, mă consolează puțin de pierderea ei. Este un sentiment pe care ea nu l-ar fi înțeles. Ar fi clipit din ochii ei mici și, simțind totuși că e vorba de un lucru care o privește, ar fi surâs - cu surâsul ei de totdeauna, absent și slut.

Țin minte seara când am cunoscut-o. Era în Ianuarie, într-un timp în care încercam să cicatrizez câteva secrete melancolii cu care mă întorsesem, cu vreo trei luni înainte, dintr-o vacanță petrecută în munți, pe țărmul unui lac din Alpi, unde plecasem vara să mă odihnesc după niște istovitoare examene de internat și de unde m-am întors cu amintirea, nici astăzi deplin lecuită, a unei fete blonde, care m-a iubit fără motiv și a dispărut la fel, fără explicații. Încercam să-mi revin și să-mi reiau relativele mele succese de băiat tânăr, așteptând-o în acea zi de ianuarie pe Mado, fată sprintenă cu care intrasem în vorbă nu de mult într-o gară de metro și care ezita încă să primească amorul meu. (Mai târziu abia am aflat că în cartierul lor, orice legătură serioasă presupune trei întâlniri prealabile. E o lege de bună cuviință și a trebuit s-o respect). Ploua în duminica aceea și căutaserăm zadarnic, un loc unde să ne oprim. Nicio masă liberă la bal-musette, niciun bilet nevândut la cinematograf. Umblam necăjiți în ploaie, oprindu-ne rar sub un balcon să ne adăpostim, eu plictisit de această aventură prea virtuoasă, ea, Mado, tremurând de frig la brațul meu. Într-un târziu, când disperase să mai găsească undeva un loc liber și cum ploaia se întețea, fata se hotărî.

- Hai la Emilie.

Am înțeles că virtutea ei cedează și n-am cerut lămuriri.

Atunci am intrat prima oară în odaia Emiliei Vignon. Era o mansardă, într-o casă murdară și strâmbă, undeva la Porte de St.-Quen, aplecată deasupra liniei ferate. De sus se auzea la intervale regulate șuieratul trenului de centură și, când deschideai fereastra, venea din stradă o răbufneală surdă de foburg. Pe stăpâna casei n-am privit-o ca lumea. Știu doar că la intrarea noastră, dintr-un colț, în obscuritate, s-a ridicat o umbră de femeie pe care Mado a bătut-o prietenește pe umăr și care apoi s-a strecurat pe ușă, tăcută.