Petronius se uita printre frunzele de iederă și caprifoi la cei trei care se jucau în grădină. Vinicius își scoase toga și, rămânând numai în tunică, arunca mingea în aer, iar Ligia, care stătea în fața lui cu brațele ridicate, se străduia să o prindă. La prima vedere, fata nu făcuse cine știe ce impresie asupra lui Petronius. I se păruse cam slabă. Însă în clipa când o privise în triclinium mai îndeaproape, se gândise că așa ar putea să arate aurora – și ca un cunoscător, înțelese că este o ființă deosebită. Observase și cântărise totul: și fața roză, transparentă, și buzele proaspete parcă așteptând sărutul, și ochii albaștri ca azurul mărilor, și paloarea de alabastru a frunții, și bogăția părului cu cârlionții lucind ca bronzul de Corint sau chihlimbarul, și gâtul sprinten, și curba divină a umerilor, și întreaga ei făptură mlădioasă, suplă, tânără ca tinerețea lunii mai și a florilor de curând înflorite. Se trezise în el artistul, adoratorul frumuseții, care simțea că pe statuia acestei fete s-ar putea scrie: "Primăvara". Își aminti brusc de Chrysothemis și un râs amar îl crispă. Cu părul ei presărat cu pudră aurită, cu genele ei înnegrite, ușor fanată, îi apăru ca un trandafir trecut care începe să-și scuture petalele. Totuși întreaga Romă îl invidia pentru Chrysothemis. Își aminti apoi de Poppea – și prea faimoasa Poppea i se păru de asemenea o mască neînsuflețită, de ceară. În fata aceasta cu forme tanagriene era nu numai primăvară – era și o Psyche radioasă care străbătea prin trupul ei de trandafir așa cum raza luminează prin cristalele unui policandru.