Marta era aproape de șaptesprezece ani, adică începuse să fie cam-cam fată bătrână, căci Safta se măritase la vârsta de cincisprezece ani. Să nu ne prindă dar mirarea că ea, încă de mai mulți ani, era gata să-și primească pețitorii. Nu împlinise încă cincisprezece ani, când troanele de zestre, împodobite cu flori tăiate în scândură de tei, erau pline de altițe, de catrințe, de trâmbe de pânză și de albituri cusute gata, pline erau și acoperite cu fel de fel de velințe lucrate cu mult meșteșug; iară de atunci Marta lucrează mereu, țese, alege, coase și aruncă flori pe gerghef, încât zestrea s-a adunat pentru șapte mirese. Prea mult însă niciodată nu se poate aduna, fiindcă cinstea nevestei tinere este de a le face mireselor daruri de nuntă din zestrea sa bogată și, cu cât mai multe daruri poate face, cu atât mai mare cinste i se cuvine.
Acum bătuse vântul din partea aceea, și anume Simina trimisese pe Stanca lui Cârcioc, așa din întâmplare, la Tudora, vecina Saftei, și Stanca îi șoptise leicăi Saftei c-a auzit de la cineva că are să vie cineva, de undeva, cu un gând bun oarecare. Safta, îndată ce auzi, puse mâinile în șolduri și își zise nedumerită: "Vai de mine, dar de ce să mă apuc!"
Era vremea frumoasă și se gândi că ar fi bine să puie albiturile să se azvânte. Porunci dar să scoată troanele împodobite cu flori tăiate în lemnul de tei și să le așeze înaintea casei pe două scânduri puse pe niște polobocele.
După ce troanele fură așezate, leica Safta le deschise pe toate și începu, dimpreună cu Marta, să scoată, bucată cu bucată, velințele, catrințele, altițele, trâmbele de pânză și albiturile cusute, să le scoată, să le scuture și să le întindă pe sfoara legată de stâlpii pe care zăcea lungul foișor și cerdacul cel mare.
Era frumos și plăcut la vedere cum, în sfârșit, toată această bogăție a lucrurilor de mână sta dezvelită în vederea tuturora, și leica Safta privea din când în când pe furiș la uliță, pentru ca să vadă cine trece și cine stă să privească.
În urmă sosiră și carele de la câmp, și patru pluguri cu câte patru boi intrară în curtea largă, iar în urma lor venea călare, pe un murg buiestraș, Vasile, feciorul mai mare al stăpânului.
Când argatul voi să închidă poarta în urma carelor, Mihu, care sta în mijlocul curții, ridică dreapta și-i zise încet: "Lasă!"
Poarta rămase deschisă. Argații voiră să tragă carele în șopron și să ducă boii la grajd, Mihu iarăși ridică mâna și le zise:
- Lasă! Puneți plugurile la o parte, întoarceți boii la car și le aruncați câte un braț de fân.
Așa făcură argații.
- Mâine ducem la moară! le zise apoi Mihu, plimbându-se cu pași mari prin curte. Scoateți grâul din hambar și-l puneți în saci.
Vasile privea, asculta și înțelegea; descălecând dar, el își legă calul de loitra unui car, luă căciula din cap, își netezi părul de pe frunte și iarăși puse căciula în cap.
- Măi Mitre, îi zise apoi frățâne-său, scoate caii la apă. Peste puțin Mitrea scoase din grajd doi cai înalți și trupeși și-i duse de căpăstru la fântâna din fundul curții.
Sosiră apoi vacile lăptoase, porcii lacomi, caprele neastâmpărate și oile blajine.
Pe când, înspre seară, Simion și Mitrea intrară cu pași măsurați pe poarta deschisă, curtea era plină: slugile așezau în grămadă sacii cu grâu, boii rumegau la carele puse în șir, slujnicele mulgeau vacile, porcii sfărâmau zgomotoși grămezile de păpușoi, caprele se obrăzniceau în toate părțile, oile stau înghesuite într-un unghi al curții, iară Mitrea se lupta cu caii nărăvași.
Mihu, stăpânul, se plimba mereu prin curte, iară Marta, fiica stăpânului, își făcea de lucru, împărțind porunci în toate părțile.
Afară, înaintea porții, sta un copil și privea, oprindu-și răsuflarea la cele ce se desfășurau sub ochii lui.
Când Mihu văzu pe Simion și pe Mitrea intrând pe poartă, el plecă spre dânșii cu capul ridicat și legănându-și alene trupul la fiecare pas.
- Bine te-am găsit! Bine te-am găsit! grăi Mitrea cu fața deschisă.
- Bine să fiți primiți la casa noastră! le răspunse Mihu, întinzându-le mâinile. Dar cum și unde și în ce treabă?
- Umblăm și noi, răspunse Simion, mai încoa, mai încolo...
- Iar treaba ne este mare și binecuvântată, numai noroc să avem la dânsa, adause Mitrea, privind cu mare băgare de seamă în ochii lui Mihu.
- Norocul, zise Mihu, vine de la Dumnezeu.
- Amin! răspund amândoi. După ce-și făcuse astfel binețele cuvenite, toți trei înaintară spre scările casei. Mitrea însă, ca om cu multă chibzuială, peste puțin se opri și aruncă privirea peste curte.
- Precum văd, ați fost astăzi la plug, zise el ca din întâmplare. Unde ați arat?
- Nici n-aș ști să-ți spun bine, răspunse Mihu, întorcându-se spre curte. Știți cum e omul când îi cresc feciorii. Abia-i cunoști musteața, și te scoate din gospodărie. Măi Vasile! urmă el, chemând pe fiul său. Unde ați arat astăzi?
- În Dosul Plopului, răspunse flăcăul, apropiindu-se.
- Bune pământuri! zise Mitrea, și, dacă nu mă înșel, erau ogoare.
- Da, sunt bune! grăi Mihu, dând din umeri. Dar sunt mai slabe decât cele de la Vadul-Tătarului.
Pentru ca să-i lămurească, Mihu le spuse apoi câte și unde-i sunt pământurile, care sunt moștenite de la bunicul său, care sunt câștigate de tatăl său și care sunt agonisite de dânsul, și le spune cât rod a adunat estimp, cât an și cât anțărț.
Pe când să sfârșească, Simion privește la boi și zice că sunt frumoși, apoi pleacă toți trei, ca să-i vadă mai de aproape.
De la boi trec în urmă la vaci, la porci, la oi și la cai. Pretutindenea Mihu le făcu împărtășire despre cum și când și în ce chip, le spune prețul și vremea cumpărării, laudă soiul și scoate la iveală buna prăsilă ieșită din gospodăria sa.
Sosind la vraful de saci, el dezleagă gura unui sac, pentru ca fiecare dintre cei de față să poată lua un pumn și să laude bobul plin. El însuși ia un pumn, îl scutură, îl privește, zice c-a ieșit bine, îl aruncă jos, apoi leagă gura sacului.
Simion ține pumnul plin la gura unui bou apropiat, iar Mitrea ia câteva boabe între dinți și aruncă prisosul între saci, ca să găsească și păsările ceva.
Acum bătuse vântul din partea aceea, și anume Simina trimisese pe Stanca lui Cârcioc, așa din întâmplare, la Tudora, vecina Saftei, și Stanca îi șoptise leicăi Saftei c-a auzit de la cineva că are să vie cineva, de undeva, cu un gând bun oarecare. Safta, îndată ce auzi, puse mâinile în șolduri și își zise nedumerită: "Vai de mine, dar de ce să mă apuc!"
Era vremea frumoasă și se gândi că ar fi bine să puie albiturile să se azvânte. Porunci dar să scoată troanele împodobite cu flori tăiate în lemnul de tei și să le așeze înaintea casei pe două scânduri puse pe niște polobocele.
După ce troanele fură așezate, leica Safta le deschise pe toate și începu, dimpreună cu Marta, să scoată, bucată cu bucată, velințele, catrințele, altițele, trâmbele de pânză și albiturile cusute, să le scoată, să le scuture și să le întindă pe sfoara legată de stâlpii pe care zăcea lungul foișor și cerdacul cel mare.
Era frumos și plăcut la vedere cum, în sfârșit, toată această bogăție a lucrurilor de mână sta dezvelită în vederea tuturora, și leica Safta privea din când în când pe furiș la uliță, pentru ca să vadă cine trece și cine stă să privească.
În urmă sosiră și carele de la câmp, și patru pluguri cu câte patru boi intrară în curtea largă, iar în urma lor venea călare, pe un murg buiestraș, Vasile, feciorul mai mare al stăpânului.
Când argatul voi să închidă poarta în urma carelor, Mihu, care sta în mijlocul curții, ridică dreapta și-i zise încet: "Lasă!"
Poarta rămase deschisă. Argații voiră să tragă carele în șopron și să ducă boii la grajd, Mihu iarăși ridică mâna și le zise:
- Lasă! Puneți plugurile la o parte, întoarceți boii la car și le aruncați câte un braț de fân.
Așa făcură argații.
- Mâine ducem la moară! le zise apoi Mihu, plimbându-se cu pași mari prin curte. Scoateți grâul din hambar și-l puneți în saci.
Vasile privea, asculta și înțelegea; descălecând dar, el își legă calul de loitra unui car, luă căciula din cap, își netezi părul de pe frunte și iarăși puse căciula în cap.
- Măi Mitre, îi zise apoi frățâne-său, scoate caii la apă. Peste puțin Mitrea scoase din grajd doi cai înalți și trupeși și-i duse de căpăstru la fântâna din fundul curții.
Sosiră apoi vacile lăptoase, porcii lacomi, caprele neastâmpărate și oile blajine.
Pe când, înspre seară, Simion și Mitrea intrară cu pași măsurați pe poarta deschisă, curtea era plină: slugile așezau în grămadă sacii cu grâu, boii rumegau la carele puse în șir, slujnicele mulgeau vacile, porcii sfărâmau zgomotoși grămezile de păpușoi, caprele se obrăzniceau în toate părțile, oile stau înghesuite într-un unghi al curții, iară Mitrea se lupta cu caii nărăvași.
Mihu, stăpânul, se plimba mereu prin curte, iară Marta, fiica stăpânului, își făcea de lucru, împărțind porunci în toate părțile.
Afară, înaintea porții, sta un copil și privea, oprindu-și răsuflarea la cele ce se desfășurau sub ochii lui.
Când Mihu văzu pe Simion și pe Mitrea intrând pe poartă, el plecă spre dânșii cu capul ridicat și legănându-și alene trupul la fiecare pas.
- Bine te-am găsit! Bine te-am găsit! grăi Mitrea cu fața deschisă.
- Bine să fiți primiți la casa noastră! le răspunse Mihu, întinzându-le mâinile. Dar cum și unde și în ce treabă?
- Umblăm și noi, răspunse Simion, mai încoa, mai încolo...
- Iar treaba ne este mare și binecuvântată, numai noroc să avem la dânsa, adause Mitrea, privind cu mare băgare de seamă în ochii lui Mihu.
- Norocul, zise Mihu, vine de la Dumnezeu.
- Amin! răspund amândoi. După ce-și făcuse astfel binețele cuvenite, toți trei înaintară spre scările casei. Mitrea însă, ca om cu multă chibzuială, peste puțin se opri și aruncă privirea peste curte.
- Precum văd, ați fost astăzi la plug, zise el ca din întâmplare. Unde ați arat?
- Nici n-aș ști să-ți spun bine, răspunse Mihu, întorcându-se spre curte. Știți cum e omul când îi cresc feciorii. Abia-i cunoști musteața, și te scoate din gospodărie. Măi Vasile! urmă el, chemând pe fiul său. Unde ați arat astăzi?
- În Dosul Plopului, răspunse flăcăul, apropiindu-se.
- Bune pământuri! zise Mitrea, și, dacă nu mă înșel, erau ogoare.
- Da, sunt bune! grăi Mihu, dând din umeri. Dar sunt mai slabe decât cele de la Vadul-Tătarului.
Pentru ca să-i lămurească, Mihu le spuse apoi câte și unde-i sunt pământurile, care sunt moștenite de la bunicul său, care sunt câștigate de tatăl său și care sunt agonisite de dânsul, și le spune cât rod a adunat estimp, cât an și cât anțărț.
Pe când să sfârșească, Simion privește la boi și zice că sunt frumoși, apoi pleacă toți trei, ca să-i vadă mai de aproape.
De la boi trec în urmă la vaci, la porci, la oi și la cai. Pretutindenea Mihu le făcu împărtășire despre cum și când și în ce chip, le spune prețul și vremea cumpărării, laudă soiul și scoate la iveală buna prăsilă ieșită din gospodăria sa.
Sosind la vraful de saci, el dezleagă gura unui sac, pentru ca fiecare dintre cei de față să poată lua un pumn și să laude bobul plin. El însuși ia un pumn, îl scutură, îl privește, zice c-a ieșit bine, îl aruncă jos, apoi leagă gura sacului.
Simion ține pumnul plin la gura unui bou apropiat, iar Mitrea ia câteva boabe între dinți și aruncă prisosul între saci, ca să găsească și păsările ceva.